15/03/2013
O buna si draga prietena mi-a sugerat acest titlu pentru urmatoarea postare: "Incursiune in hai-hui, in sus si-n jos, cu Mariucile! ". Ma conformez precizand ca desi in articolul ce urmeaza personajul principal nu este Mariuca cu siguranta scrierile de mai jos i se adreseaza.
Sper ca randurile acestea sa va trezeasca dorul de calatorie, de frumos si de libertate.
Nu am scris articolul pentru a face reclama unui anumit loc ci pentru a impartasi din experienta mea, din lucrurile care m-au impresionat si pentru a oferi o alternativa celor care, in acest inceput de primavara, cauta un loc nou, deosebit si nu foarte departe de capitala.
Despre palatul Stirbey se pot spune multe, eu am spus doar atat:
O data trecut de poarta de intrare (o poarta mare, somptuoasa, in stilul vechilor porti de la conacele boieresti) esti condus de o alee catre cladirea principala a domeniului. Aleea aluneca molcom printre copaci, iar lumina d**a-amiezii se furiseaza printre crengile copacilor lasand sa se intrevada in departare peretii albi ai palatului.
Abia d**a ce faci cativa pasi realizezi ca lipseste ceva din tot acest peisaj… Te uiti nedumerit imprejur cautand un raspuns si brusc realizezi ca ceea ce lipseste este de fapt zgomotul strazii pe care l-ai lasat in urma, in spatele zidurilor. Cu fiecare pas pe care il faci, cu cat te afunzi mai mult in padure cu atit parca te indepartezi de prezent. Palatul, desi nu are o arhitectura bogata are o frumusete aparte; cladirea alba, cu mici arcade gotice desenate pe fatada se profileaza dreapta si inalta intr-un luminis. Daca inchizi ochii parca poti sa auzi zgomotul rotilor de caleasca si a copitelor de cai sfaramand nervosi piatra drumului. E liniste si razele soarelui scalda in lumina aripa de sud a palatului. Ocolesc usor intrarea in palat si ma indrept spre alea care duce catre lac. Se spune ca la ordinele printului Stirbey s-au taiat in padure alei lungi, pietruite pe care printul sa isi poata alerga caii in voie.
Soarele se oglindeste in apa lacului lasand dare lungi, aramii. Traversez podul de lemn si ma indrept spre capela domeniului. De pe malul celalat observ lebedele alunecand usor pe apa, iar aluneacare lor muta adanceste linistea din jurul meu.
Palatul a ramas in urma, capela de asemenea, iar alea din fata mea se pierde intre randurile nesfarsite de copaci.
Aerul e rece, umed si miroase a stejar si a scoarta de copac. Deschid bratele, imi umflu narile si trag cu nesat aer in piept… E mirosul copilariei mele, e aerul zilelor de inceput de vara cand alergam prin padurile de la poalele Bucegilor.
Stau cu ochii inchisi si respir adanc parca pentru a imprima mai bine memoria acestei clipe. Imi promit sa revin, sa continui descoperirea acestei bijuterii aflata la doar jumatate de ora de Bucuresti.
Va doresc plimbare placuta si astept sugestiile voastre despre alte locatii de pe mealeagurile romanesti!
