Ne naștem pentru a reuși

26/11/2023

Băile Slanic Moldova în anul 1934.
Sursa foto: Photo Historia

22/11/2023

De-acum poate sa ninga... 🤣

22/11/2023

11/10/2022

"-Toamna,spune un'te duci? -Ia,mă duc să scutur nuci." (Mircea Micu)

11/10/2022

Culori de toamnă ruginie.🍁🍇🌞

06/12/2021

Dor de iarna adevărată......❄❄❄

27/08/2021

15/08/2021

29/07/2021

Instantanee din viața de la țară.
Să nu uitați,că era și încă mai este frumoasă viața la țară !

26/04/2021

23/04/2021

09/02/2021

"Un șoarece a fost pus în vârful unui borcan umplut cu boabe. Era atât de fericit să găsească atât de multă mâncare în jurul său, încât acum nu simțea nevoia să alerge căutând mâncare și își poate trăi viața fericit. Pe măsură ce s-a bucurat de bobițe, în câteva zile, a ajuns la poalele borcanului. Acum este blocat și nu mai poate ieși din asta. Acum trebuie să depindă doar de cineva pentru a pune grăunțe în același borcan pentru ca el să supraviețuiască. De asemenea, este posibil să nu primească bobul ales de el și nici el nu poate alege.
Iată 4 lecții de învățat din asta :
1) Plăcerile pe termen scurt pot duce la capcane de lungă durată."
2) Dacă lucrurile vin ușor și te simți confortabil, ești prins în dependență
3) Când nu îți folosești abilitățile, vei pierde mai mult decât abilitățile tale. Îți pierzi alegerile.
4) Acțiunea corectă trebuie luată la momentul potrivit, altfel vei pierde tot ce ai.
Nimic nu vine ușor în viață și dacă vine ușor poate nu merită."

23/01/2021

PRIN CRAIOVA ȘI PRINTRE CRAIOVENI LA 1960-1973
PARTEA I

Am evocat deja, aici, două străzi craiovene din acea vreme: strada Grivița Roșie / Grivița (https://www.facebook.com/olteniamea/photos/a.613854015433308/1385039534981415/?type=3&theater) și strada Reforma Agrară / Frații Golești (https://www.facebook.com/olteniamea/photos/a.613854015433308/1402200536598648/?type=3&theater).
Închei acest scurt ciclu memorialistic aducând o privire generală asupra orașului și a societății craiovene a timpului – concretul adică, dar și impresia copilului care eram, așa cm mi-au rămas în amintire toate cele cunoscute atunci. Spun „toate cele cunoscute” pentru că, fiind copil (am deschis ochii aici și am părăsit locul la 14 ani), nu aveam cm să fi străbătut orașul în întregime sau să am știință la nivel matur despre instituții, personalități, relații, istorie locală. Despre acestea doar ce mai auzeam în casă, vorbindu-se întâmplător. Tot ceea ce voi povesti sunt așadar amintiri personale, și tot strict personale vor fi și eventualele considerații pe care le voi face pe alocuri.
Cât să fi cunoscut eu din Craiova la acel timp? Destul, dar știu că niciodată n-am ajuns chiar până la limitele orașului atâta cât era, din niciun punct cardinal, după cm iarăși au fost zone în care nu am pus piciorul niciodată. Știam partea de nord cu gara (cea veche, dar și cea nouă), Brazda, Rovine, centrul, parcul și o idee din Calea București (din Valea Vlăicii până la Drugă), Calea Severinului (din Valea Vlăicii și cumva după primele blocuri turn) și Brestei (până la grădina Mihai Bravu).
Cea mai îndepărtată amintire despre aspectul orașului – amintire care să mă fi marcat, adică - să tot fie de pe când aveam vreo patru sau cinci ani (1963 sau 1964)... Într-o zi de toamnă închisă și rece m-a luat bunicu să ne ducem la un cunoscut al lui, care-mi promisese doi porumbei și de atunci nu-mi mai tăcuse gura de nerăbdare să-i primesc. Am plecat pe jos, spre centru – am plecat pe jos pentru că, și atunci ca și acum, în Craiova mai degrabă mergeai pe propriile picioare decât să pierzi timp așteptând autobuzul pentru două-trei stații (care autobuze veneau totdeauna încărcate încă de la gară), după care s-o pornești iar pedestru cale lungă, fiindcă oricum autobuzul nu te va lăsa chiar acolo unde ai nevoie să ajungi. Am străbătut așadar strada Republicii, am trecut de Cuza, am ajuns pe Unirii și am mers iarăși o bucată de vreme, până ce am cotit la dreapta pe o stradă care cobora (cred că Dealul Spirei să fi fost). Ajunși în capătul ei, am avut brusc senzația că nu mai suntem în oraș, ba chiar că suntem pe tărâmul celălalt, despre care știam eu din Prâslea cel Voinic - și contrastul era cu atât mai mare cu cât doar ce coborâserăm din eleganta Unirii: în fața ochilor se deschidea, până la linia orizontului dar și de-a dreapta și de-a stânga, un hău dezolant. O vale destul de adâncă și de largă, aridă, pustie, ce avea pe muchia și în adâncul ei niște amărăciuni de case răzlețe, puse la întâmplare. Aici ședea va să zică insul cu porumbeii... Cred că nici lumină electrică nu aveau acești oameni. Nu fusesem vreodată la țară, dar judecând acum imaginea așa cm mi-a rămas în amintire, nici cu un sat n-aș putea-o asemui și nici cu o mahala, prin puținătatea caselor și spațiul mare ce se găsea între ele. Poate că și ziua aceea atât de cenușie să mă fi influențat, poate că și oboseala și frigul, dar scurtul timp cât am zăbovit în acel peisaj nefiresc mi-a dat așa o stare de inimă strânsă, de disconfort și de tulburare, de eram gata să plâng gândindu-mă la cât de îndepărtată era acum casa mea normală, unde mi-era bine și unde parcă nu voi mai reuși să mă reîntorc vreodată. Prezența bunicului și mâna mea în mâna lui ce mă mai liniștea și-mi dădea încredințarea că vom reveni, totuși, acasă...
În această pustietate va începe să fie ridicat, câțiva ani mai târziu, cartierul 1 Mai.
Până la vârsta de 11 ani (1970) am stat la bunici, pe actuala stradă Frații Golești (fostă Reforma Agrară), anume pe segmentul unde după 1987 au fost construite blocuri. Prin urmare această zonă și împrejurimile ei mi-au rămas fidel în amintire. Despre stradă am povestit deja într-un material anterior, dar să facem acum și câțiva pași dincolo de ea...
De câte ori nu mai știam ce vreau, dădeam fuga până la gară, pe când era clădirea veche. Asta se întâmpla când trecusem deja de vârsta de 7 ani și aveam deci permisiunea să plec singură pe stradă (dar să fiu atentă cm traversez și nu cumva să urmez pe vreun necunoscut dacă-mi propune, sau să accept vreun dulce de la el!). Doar câțiva pași și ieșeam de pe strada mea pe actualul Bd. Dacia, pe atunci acesta fiind o stradă îngustă ce se numea Argeș, anterior Donca Simo. Denumirea de Donca Simo am apucat-o puțin de tot. Eram foarte mică și o auzeam pronunțată de vecini... Habar n-aveam cine fusese Donca Simo, dar, precum îmi suna mie, eram convinsă că despre un bărbat era vorba, despre un domn... Don Casimo adică, ca Don Carlos sau Don Basilio sau Don Giovanni, de care auzisem eu pe la radio și pe la televizor. Apoi, din 1965 sau 1966, denumirea arterei s-a schimbat în strada Argeș (după distanțarea față de Moscova, din 1965, printre altele se isprăvise și cu excesul de nume ruse sau de comuniști de legendă ca denumiri de străzi). Pe această stradă Argeș, pe partea stângă se găseau o școală (Școala Nr. 11, unde am încheiat cursul primar – un articol despre această școală, aici: https://www.facebook.com/olteniamea/posts/963710023781037?__tn__=-R) și niște unități economice, dintre care îmi amintesc de așa-numitul „district”: un loc cu șine de tren, cu câteva vagoane, cu ceva construcții vechi cu aspect de ateliere și cu niște recipiente mari, metalice. Nu știu ce se lucra aici, eram prea mică să am curiozitatea de a ști așa ceva, dar mi-era limpede că era ceva în legătură cu gara. De câte ori se întrerupea furnizarea apei pe strada noastră, veneam cu toții, cu găleți și damigene, să luăm de la district, fiindcă la cișmeaua de aici apa nu se oprea niciodată (îmi sună și acum dialogul: „De unde luași apă? – De la district!”). Pe partea dreaptă a străzii erau case, care cu etaj, care nu - case din cărămidă, cu aspect obișnuit și tăcute, ascunse în curți cu verdeață. Peste drum de școală stătea domnul Ioji, frizerul (așa suna, dar oare așa se și ortografia numele său evreiesc?) – un domn plăcut și binevoitor, mărunt, cu părul alb și cu tenul rozaliu, care avea un fiu înalt, subțire și cu părul castaniu și lung, după moda hippie, și care-mi plăcea în taină (ei, dar nu se uita el la mine... deși, știu eu? Mi-a dat, pe când mai crescusem și aveam vreo 13 ani, o pirogravură făcută de el - era un profil de bărbat, cred că imita o monedă greacă sau romană – cu toate că până atunci nu ne vorbiserăm niciodată deși ne știam. O am și acum în cutiile cu amintiri). Puțin mai încolo, o casă cu etaj în care locuia o fetiță cu puțin mai mare decât mine, Gabi Burnaz. Am intrat odată cu bunica în această casă, pe când eram la grădiniță și Gabi în cursul primar. Împrumutam de la ea un costum de gărgăriță pentru serbare. Îmi amintesc ca azi o dimineaţă de vară și camera aceea de sus, cu storurile trase şi cu lumină filtrată; o cameră mare cu mobilă veche şi multă, cu tablouri, scoarțe și tot felul de obiecte decorative din altă lume. Era frumos acolo, și multă pace. Nu sunt chiar sigură, dar am impresia că este acea casă în stil neoromânesc, cu etaj, existentă și azi (lesne vizibilă din dreptul gării cm privești peste drum, în dreapta), singura casă care a mai rămas de pe acea străduță pe care demult sunt blocuri... Ajung la gară. Ceea ce văd în fața ochilor mi-e indiferent, mai degrabă nu-mi place, dar locul are pentru mine o semnificație personală, fiindcă... fiindcă aici eu trăiesc ceva. De obicei intru la peron printre clădiri și nu prin interiorul gării, apoi mă opresc lângă chioșcul de presă din colț şi privesc oamenii. Încerc să-mi imaginez despre fiecare dacă se întoarce acasă sau dacă pleacă de-acasă. În mintea mea, cei cu privirea mai obosită se întorc, iar cei cu privirea mai vie, pleacă. Pe unii îi aşteaptă casa şi mediul lor, pe alţii - noi impresii şi sentimente pe care şi le vor aduce cu sine la întoarcere, când vor veni cumva schimbaţi și mai îmbogățiți... Cei care se întorc au privirea obosită fiindcă au adunat prea multe impresii noi și acum le e dor de casă, pe când cei care pleacă au privirea optimistă gândindu-se la ce vor vedea nou, și vor simți nou, și astfel vor aduna... Plecarea unui tren mi se pare tristă, uneori chiar plâng pe nevăzute (nici nu cred că m-a observat vreodată cineva, cm stau acolo, o copilă oarecare, mică și singuratică, lângă chioșc). Oamenii se îmbrăţişează pe peron, apoi cei de jos aşteaptă să apară la geam cei deja urcati. Dialoguri de ultim moment, ultimele zâmbete, ultimele fluturări de mână, ultimele strigăte de rămas bun cu urări, sfaturi de ultim moment și promisiuni că vor scrie negreșit cât de curând... Și trenul șuieră și începe să se îndepărteze încet, apoi mai repede, și mai repede, până când îl înghit de tot depărtarea, nevăzutul și necunoscutul. Fusese. Gazdele încep de-acum să plece la casele lor, oaspeţii deja au devenit amintire. Eu rămân lângă chioşc, tristă, fiindcă tocmai mă despărţisem de toţi, definitiv. Plecarea trenului mi se pare de fiecare dată răvăşitoare, pe acei necunoscuţi nu-i voi mai vedea chiar niciodată și asta tocmai fiindcă nu-i cunosc. Despărţirea, depărtarea, timpul şterseseră din nou un moment al meu - fiindcă numai al meu fusese. Am fost va să zică alături de ei pentru o clipă şi acum, iată, parcă reală n-am fost decât eu, care sunt încă aici și acum, iar ceilalţi au rămas doar o impresie. Plec apoi încet spre casă, cu gândul la câte şi câte gări mi se vor tot întâmpla de-acum înainte...
Am spus că ceea ce vedeam în fața ochilor, clădirea gării adică, mi-era indiferent și chiar îmi displăcea – și voi spune acum ceva, revenind în prezent, ceva ce poate că va descumpăni sau îmi va atrage critici: una era clădirea gării pe care o vedem astăzi în fotografiile de epocă, și alta era ceea ce se vedea la fața locului în anii `60. Clădirea din fotografiile de început, bine proporționată și oarecum semeață, cu o anume masivitate și care domina locul (domina, firește, odată ce spațiul din jur era pustiu) este în mare contrast cu înfățișarea din anii ei cei de pe urmă. Poate modificările ce îi fuseseră aduse încă din interbelic să fi dăunat aerului său inițial, poate fațada neglijată multă vreme, poate meschina și tot mai mica piață din față (vorba vine, ”piață”), cu trotuare desfundate și pline de colb, poate dughenele urâte și sărăcăcioase aflate de-o parte și de alta (îmi amintesc că era și una de tragere la țintă, cu tot înduioșătorul sortiment de figurine), poate iluminatul chior, la toate astea adăugându-se și condiția celor mai mulți care se foiau pe-acolo – fiindcă și categoria de oameni contribuie la estetica sau inestetica peisajului citadin. Tot ceea ce-mi sugera acel loc era sărăcie și dezinteres, având mai degrabă un aer de periferie decât de poartă a orașului. Una peste alta, gara craioveană din acei ani era o gară obișnuită de oraș de provincie și nimic mai mult. Dacă mie, că eram de nici zece ani, și tot mi se părea o clădire oarecare și chiar joasă, când știut este că în alte proporții, mărite, văd ochii unui copil! Deprimant era și înăuntru. Îmi amintesc de o sală de așteptare mică și întunecoasă, cu bănci de lemn închise la culoare și cu pereții vopsiți pe jumătate într-o culoare imposibilă menită, nu-i așa, să țină la mizerie. În fața gării, ca și acum, se găsea stația de autobuze. Avantajul era că, urcând cele trei-patru trepte din fața intrării, te puteai adăposti de ploaie, până la sosirea acestora, pe un fel de peron acoperit ce preceda intrarea în clădire... Orice demolare este tristă, fără discuție asta. Și dacă o astfel de distrugere nu provoacă o durere devoratoare care seacă inima, cel puțin o nostalgie și tot rămâne. Când este distrusă o clădire veche se ucide o mărturie a timpului, și ne luăm și noi rămas bun definitiv de la o prezență sau cel puțin de la o imagine, dacă nu cumva clădirea mai are și alte semnificații, mai adânci sau personale. Poate că ar fi putut fi păstrată vechea gară și readusă la aspectul ei inițial, dându-i-se altă utilitate - nu știu dacă tehnic ar fi fost sau nu posibilă păstrarea ei sau dacă s-a considerat că pur și simplu nu merită. Ceea ce știu este doar că noua gară, noua autogară, Piața Gării și blocurile construite atunci (să fi fost totul gata prin 1971 sau 1972) nu au displăcut deloc marii părți a populației craiovene, ci dimpotrivă. Vecinii se îndemnau unii pe alții să se ducă să vadă cm arată noul spațiu, unde „s-a făcut frumos de tot”. O atracție erau și noile blocuri – o dată pentru arhitectura diferită de cele de cartier, atât de schematice, a doua pentru faptul că aveau magazine la parter. Asta pentru că pe atunci, cu excepția complexului vechi din Brazdă (pentru că la momentul la care mă refer doar Brazda era în parte ridicat ca nou cartier de blocuri iar în Valea Roșie abia începeau lucrările, excepție făcând Calea București și Severinului existente deja de la sfârșitul anilor `50), cu excepția complexului vechi ziceam și a celor câteva alimentare, centre de pâine, centre de lapte și tutungerii (pe ici pe colo și câte o frizerie sau librărie, foarte rar o cofetărie), în Craiova acelor ani trebuia să te duci în centru sau în cele trei piețe ale orașului (Elca, Chiriac și Centrală) pentru orice cumpărătură, fie cât de neînsemnată. Eram pe atunci trei prietene, vecine de bloc, care în acea vară veneam după-amiaza de vreo două-trei ori pe săptămână ca să ne plimbăm pe aici, prin noua piață a gării, dar și ca să vedem ce s-a mai adus nou la magazinul de încălțăminte de la parterul blocului de peste drum de gară. Și tare încântate eram de modele! Tocmai începuse moda tocurilor groase (drepte sau trapez) și a platformelor, care înălțau și se potriveau numai bine minijupei și pantalonilor evazați, deja statorniciți de prin 1968...
Dacă tot suntem la gară, să pornim puțin și prin cartierul Rovine.... În cartier se intră din strada principală, care este tot strada Argeș (peste care se vor suprapune mai târziu bulevardele Dacia și Decebal, cm spuneam) și care duce până nu se vede unde, de lungă ce e. Vin destul de des în acest cartier, pentru că aici locuiesc și bunicii mei paterni, și mulți colegi de clasă – ca dealtfel majoritatea copiilor care învață la Școala Nr. 11 de lângă gară. Strada Argeș, de la gară spre estul orașului, vara mai e cm mai e, dar iarna ți se strânge inima s-o străbați de atâta tristețe ce-ți transmite. Trotuarele sunt numai hârtoape și iluminatul, gălbui și slăbănog, te face să crezi că aici se termină lumea. Pe partea stângă sunt clădiri, cu înălțimi și aspecte diferite, ce aparțin CFR-ului (și care multe dintre ele dăinuie până astăzi, la momentul când scriu). Pe dreapta, mai multe străduțe care se deschid din strada Argeș, spre sud: Nicovalei (strada de azi care poartă acest nume este o alta decât cea de atunci), Tânărul Roșu (azi Banu Mărăcine), Locomotivei și Fochistului (existente și azi). Urmează apoi strada Bătrânilor, dar și ea avea un traseu schimbat față de cel de astăzi (mai exact, inițial pornea din actualul Bulevard Decebal și se termina în actuala Dezrobirii, la intersecția cu Petre Ispirescu). Din Bătrânilor se deschid spre est alte străduțe scurte: Felinarului, Fanionului și Giurgiului. Tot din Bătrânilor se ridică spre nord, dând în strada Argeș, strada Brezoi (azi Gheorghe Țițeica), stradă pe care stau bunicii mei. Mai sunt și alte străzi... Rovine este un cartier de demult - îmi dau seama de asta gândindu-mă că tatăl meu s-a născut aici în 1931. Iar treizeci și ceva de ani pentru mine, care am vreo 7 ani, înseamnă foarte demult. Rovine este un cartier modest, foarte modest și cu aspect rural. Are și case răsărite, dar și cojmelii din chirpici, joase și cu prispă din lemn. Mai toate casele sunt construite după model sătesc, cu încăperile pe sală, camerele fiind în felul acesta destul de întunecoase. Unele case au fântână în curte, altele nici măcar atât, oamenii luându-și apă de la cișmeaua din stradă. Este un cartier cât se poate de populat însă, peste tot casele sunt una lângă alta și nu se întrevede vreun maidan printre ele. Vara este plăcut să treci pe aici, cu atâta liniște și verdeață din curți și de-a lungul trotuarelor, dar liniștea asta iarna te face să simți, când e frig și beznă, că te afli la capătul pământului. Să fi avut vreo cinci-șase ani când, într-o seară de iarnă, m-a luat tata de la bunicii din Reformă ca să mergem într-o scurtă vizită la bunicii din Brezoi. M-a luat cu sania – pentru că pe atunci, în anii `60, anotimpurile se comportau foarte cuviincios între ele. Iarna era zăpadă, țeapănă și curată, de la începutul lui decembrie și până în martie, când acum alterna pământul negru și umed cu petice murdare de omăt... Și în seara aceea geroasă, la plecare, cm strada Brezoi era în pantă și cm tot eram cu sania, m-a urcat tata până sus, în strada Argeș, apoi s-a așezat pe sanie în spatele meu și ne-am dat drumul pe Brezoi în jos, el controlând din călcâie direcția și viteza coborârii. Mi s-a părut extraordinar, fusese de-a dreptul o aventură pentru mine atâta coborâre și cu atâta repeziciune... dar, Doamne, câtă pustietate în jur! Zăpada sclipea mai degrabă de la lumina lunii decât de la blegele felinare, iar din case nici că răzbătea vreo luminiță! Cartier adormit și trist, stradă adormită și tristă, noi doi rătăciți pe-acolo ce mai tulburam somnul câinilor, de-mi părea că este miezul nopții când de fapt în Reformă ne așteptau ceilalți bunici cu cina. Nu cred că era trecut de ora 8, dar Rovine era stins. Mi se pare că acolo nici nu era curent electric în toate casele, pe vremea aceea... Pe drumul de întoarcere tot numai noi doi ce ne aflam pe străzi, dar cel puțin ferestrele erau luminate de la gară încoace, spre Brazdă... De fapt Rovine chiar era un cartier de demult, chiar mai de demult decât crezusem eu. Primele străzi de aici apar menționate pe o hartă de la 1905: Buciumului, Bătrânilor și Drumul Plaiului (aceasta din urmă va dispărea în timp). O parte din celelalte străzi pe care le-am amintit deja apar pe o hartă din 1931, restul străzilor din cartier urmând să fie trasate după 1947 și până în 1963 (date aproximative). Prin 1970 actualul traseu al străzii Nicolae Iorga (inexistentă atunci ca denumire) era alcătuit din trei segmente: o parte a străzii Buciumului (din care își și are dealtfel originea respectiva stradă), Aleea III Bătrânilor, iar porțiunea de la Poșta Rovine de azi și până la strada Petre Ispirescu era Bătrânilor în vechiul ei traseu (pe care l-am spus mai sus).
Dacă am parcurs oarecum și Rovine, mă gândesc să ne întoarcem la gară și s-o pornim spre centru – și asta tot „acum”, adică pe la o mie nouă sute șaizeci și ceva... Pe strada Republicii, cm ieși din gară ca să pornești spre centru, se găsesc de-o parte și de alta a străzii case răsărite și vechi. Nu mi le mai amintesc pe fiecare, dar mi-a rămas impresia că mai toate erau cu etaj. Atâta mai știu: că pe partea stângă, de cm începea strada, era pe colț o clădire înaltă care avea la parter o cantină a nu știu cărei școli sau instituții, iar pe dreapta erau, în ordine, o cofetărie (oh, amandinele de atunci, de un leu cincizeci, „însiropate” bine-bine și cu o cremă cm cea de azi este doar o idee a aceleia), o librărie care ținea și jucării (aici veneam pentru te miri ce rechizită epuizată sau pierdută pe parcursul anului școlar, pentru câte o minge cu buline care una-două se spărgea, pentru o coardă cu mânere din lemn, verzi, și cu sfoara trasă prin segmente scurte din plastic în culori vii ce alternau, și tot de aici mi-au luat bunicii odată două pătuțuri și un șifonier pentru păpuși, din lemn bleu) și mai era o cârciumă cu terasă (dar cam bombă, ea). Librăria și cofetăria de aici sunt singurele unități de gen pentru toată zona (și Rovine este cartier mare, totuși), până-n centru sau până-n Brazdă nici că mai găsești așa ceva! Pornim așadar spre centru... Primul segment al străzii Republicii mai e cm mai e (demolările și ridicarea blocurilor de aici se vor întâmpla cam prin 1968) dar, după ce treci de Rond, ai de mers pe o stradă lungă și plictisitoare, fără stil, fără unitate în proporții, anostă și atunci ca și acum: cu două-trei case remarcabile, altele arătând onorabil și, în rest, te miri ce dughene și piticimi, nepotrivite nici peisajului general și nici pentru un bulevard care face legătura între gară și centru. Ca obiective, foarte bătrâna școală Tudor Vladimirescu, două studiouri foto (la cel de pe dreapta, cm te duci spre centru, îmi voi face, într-o dimineață de martie 1973, prima mea poză de buletin) și obiecivul care mă interesează pe mine: chioșcul turcului de la începutul străzii Mihai Eminescu sau care o fi fost. Nu știu ce nume poartă bunătățile de aici, în afară de vata de zahăr ... Unele sunt niște bețișoare din zahăr, divers colorate și nu foarte tari, cu niște linii răsucite în textura lor; altele sunt niște romburi din zahăr ars și nucă; altele sunt figurine din zahăr ars simplu – om, locomotivă și ce forme or mai fi fost; altele sunt niște suluri lungi străbătute pe dinăuntru de o sfoară pe care stau înșirate jumătăți de nucă, au consistența piftiei, și piftia asta este albă în interior și roz în exterior. Nu mi se pare cine știe ce bunătate, că nici foarte dulce și nici aromată nu e, dar arată nostim. Mai este și bragă, dar nu-mi place neam aspectul ei și deci n-am deloc pornirea s-o gust. Chioșcuri turcești mai știu lângă Procuratură (azi Judecătoria) și un altul după Spitalul Filantropia, pe Severinului (azi Bd. Titulescu).
Să fi fost prin vara lui 1968-`69 când s-a dus buhul în Craiova cm că la un studio foto de pe Republicii (pe partea stângă era - dealtfel un atelier destul de modest și nu chiar căutat) se găsește în vitrină o poză color (oho, poză color în acei ani, la noi, când color nu erau decât cărțile poștale!), o poză color cu o japoneză frumoasă. Și japoneza din poză, dacă-ți întorci puțin capul și o privești din această nouă poziție, "face cu ochiul". Atâtea târcoale ce s-au dat atunci acelei vitrine nici că i s-or mai fi dat vreodată! Plecau unii anume de-acasă, ca să vadă miraculoasa poză mișcătoare de pe Republicii. Am văzut-o și eu tot cam pe-atunci, ducându-mă într-o zi spre centru împreună cu o prietenă, de ne-am clătinat capetele și ne-am sucit gâturile până ne-am plictisit. N-a trecut mult însă și astfel de cărți poștale lenticulare 3D (cărți poștale fiind, și nu fotografii, cm crezuserăm atunci când am văzut imaginea în vitrină) au început să circule, astfel că mai toți aveam câte-o ochioasă de-asta - ba chiar mai multe, și nu neapărat japoneze.
O amintire tot din acei ani și pe care, iată, o scriu cu inima strânsă de jenă ca și starea pe care am încercat-o atunci, deși eram doar un copil... Prin 1970 să fi fost când, într-o după-amiază de toamnă târzie, urcam pe Republicii de-a lungul Universității, fiind la doi pași de strada Cuza. Ceea ce am văzut a durat numai câteva secunde, dar timp îndeajuns ca să înțeleg ce se întâmpla. Sosiseră primii tineri africani ca să studieze la noi la Universitate. Un astfel de tânăr venea dinspre Prefectură și se îndrepta spre Patria... Era înnorat și frig, iar el era îmbrăcat, poate pentru prima dată în viața lui, în pardesiu – un pardesiu din acelea scurte, cu epoleți și în carouri, cm era moda vremii, care însă nu era pe măsura lui, fiindu-i prea scurt și mai ales la mâneci (el fiind și foarte înalt și cu brațe lungi). Ei bine, trecătorii se opreau și-l priveau cu o curiozitate nerușinată care pe mine însămi m-a jenat, dar pe el! Eu nefiind chiar pe Cuza dar foarte aproape, am avut posibilitatea să-l văd din lateral cm traversează intersecția. Într-un gest instinctiv și tragi-comic a încercat atunci să-și ascundă figura, ridicându-și gulerul pardesiului ca și când s-ar fi putut face astfel nevăzut, și și-a continuat drumul hăituit parcă, aducându-se puțin de spate și privind în pământ. Am fost convinsă că nu de frig și-a ridicat gulerul. Imediat ce am cotit la dreapta, pe Cuza, îi vedeam pe unii alergând ca să-l prindă din urmă și să-l vadă - probabil că se dusese vorba...
Dar iată centrul! Centrul! Aici suntem „în oraș”! De fiecare dată când ajung în colțul Universității și am în fața ochilor Romarta și spatele Prefecturii mă apucă o bucurie de parcă cine știe ce priveliște mi s-ar deschide deodată! Brusc e alt decor și lumea e alta. E mai frumos de cm a fost drumul până aici, și pe măsură ce voi înainta va fi și mai frumos, mai deosebit... Oameni frumos îmbrăcați, parcă și mai frumoși ca figuri, femei elegante și parfumate... Magazinele sunt altfel decât alimentara de pe Reformă, și „în oraș” sunt peste tot numai vitrine și se văd lucruri frumoase în toate - alimentara noastră nici n-are vitrină, ba mai și miroase a gaz sau a nu știu ce de pe jos! (cine știe, o fi fost probabil frustrarea copilului care stă la marginea orașului, așa cm este complexul provincialului față de bucureștean – complex care, cu mare mirare, am constatat că există și azi la craioveni: „Aaaaa, veniți de la București (și observ că brusquement îmi capăt în ochii omului o anume distincție)... Păi, și ați lăsat Bucureștiul pentru Craiova???”)
În stânga este Procuratura, și aici lucrează tata. Am fost odată înăuntru, la etaj, am stat cuminte la un birou și i-am desenat pe toți colegii lui. Care cm îl vedea desenat pe celălalt începea să râdă, naiba știe de ce... Peste drum de ea este cinematograful Patria. Să fi fost prin 1970-1971 când mi-a spus mama „haidem la Patria, este acum un film care o să-ți placă cu siguranță, și cu ocazia asta vezi și sala cea nouă... Să vezi ce frumoasă e!”. Am văzut atunci „My Fair Lady”, mi-a plăcut nespus și am plecat cu toate melodiile în minte, cât despre sala ce tocmai fusese modernizată mi-am zis că o sală de cinematograf mai mare și mai frumoasă de-atât nici că poate fi pe lume! Peste drum de Universitate – o clădire mare, frumoasă, impunătoare, dar care nu mă interesează acum, că asta e pentru oameni mari – peste drum de ea, zic, este cu adevărat ceva excepțional: Teatrul de Păpuși. Până pe la 8 ani (chiar și în clasa I fiind am mai venit aici pentru piese cu păpuși) mă aduceau destul de frecvent, duminica, fie mama, fie tataie. În sală erau destui copii care se cam zbenguiau câte unii (eu eram foarte cuminte pe oriunde mă duceam), de-i alergau mamele printre scaunele plușate ca să-i adune, însă din momentul în care se stingeau luminile nici că se mai auzea tropot sau glăscior! Întunericul total ce se lăsase și care aducea cu sine vraja, misterul și uimirea, de parcă intram deodată într-o altă dimensiune, cortina care se despărțea lent de-o parte și de alta, descoperind în fața ochilor decorul colorat din carton pe un fond pânzat de un albastru ireal de frumos, scurtul moment muzical ce anunța începutul reprezentației, atât de plăcut de ascultat, în fine apariția păpușilor atât de așteptate, toate laolaltă îmi creau o emoție care mă îneca, de mă făcea să uit de mine, de oricine și de orice, în așteptarea minunăției ce urma să văd - și dacă starea asta nu se chema fericire, apoi nu știu cm se chema altfel. Urmăream piesa și din când în când mă gândeam cu amărăciune că la un moment dat se va sfârși, ea și magia spectacolului, și mă durea ceva pe dinăuntru cm mă va durea mai târziu sfârșitul vacanței. Mai mărișoară fiind am mai venit aici de câteva ori, dar de astă dată cu școala, pentru filme – și de fiecare dată am fost două școli laolaltă: Școala 11 și cea din Bariera Vâlcii. În 1967 ca să vedem „Dacii” (la scurt timp de la premieră), în 1969 ca să vedem „Columna” și „Baladă pentru Măriuca” și, tot cam pe atunci, ca să vedem un film sovietic cu niște copii-eroi din războiul al doilea, „Armata codobaturilor”se numea.
Mergând mai departe, pe stânga străzii Cuza se găsea până la un moment dat o terasă, o berărie. Era mascată cu un gard verde din lemn (panouri cu stinghii în X) și pe jos avea pietriș alb. Mobilierul mi se pare că era din fier, vopsit tot în verde. Nu a ținut mult terasa, încă din acei ani 60 a fost desființată (astăzi pe locul ei este Banca Românească). Peste drum, pe dreapta, este vechea Piață Centrală. Mi-o amintesc ca aspect general și că era în trepte, dar nu îndeajuns de amănunțit ca s-o descriu (adică aș putea face asta, fiindcă există evocări și-mi sunt la îndemână, dar acelea nu își au locul în ceea ce scriu acum, după cm nu își au locul nici descrieri didactice), țin minte doar că aici se organiza sărăcăciosul orășel al copiilor (pe care noi nu-l vedeam atunci astfel, ci dimpotrivă, ne atrăgea mult), că tot aici a fost expusă în ianuarie 1964 celebra balenă Goliath (am povestit deja despre ea într-o postare mai veche) și că în spatele pieței, pe Calea București, era un loc aglomerat și nu foarte curat care, după mine, nu era deloc potrivit pentru centrul unui oraș. Era adică autogara, deci autobuze și mulțime de oameni coborând sau așteptând, precum și toată recuzita comercianților veniți de la țară: căruțe, cărucioare, saci, târne, butoaie, putini, animale, resturi de tot felul (legume, ambalaje...) și lume pestriță. Peste drum de piață, pe Cuza, în blocul Femina erau pentru mine două atracții: cofetăria (de câte ori eram în centru numai la cofetăria asta mă aduceau ai mei) și magazinul care se întindea la parterul blocului pe fațada de vis-à-vis de piață. Era pe atunci magazin de electrice, porțelanuri și decorațiuni interioare, și tot ce vedeam în vitrină îmi plăcea. Numai obiecte de bun gust se găseau acolo, nu-mi amintesc să fi fost dintre acelea de serie pe care le vedeam prin toate casele (bibelouri gen calul roib cabrat, elefantul, tigrul sau întreg sortimentul de câini, pisici și balerine). Tot în fața blocului Femina se afla și o stație de taxiuri. O altă vitrină, care mă atrăgea și mai mult, era, în copilăria îndepărtată, cea de la parterul blocului ce se află în spatele English Park-ului. Era acolo un magazin de lactate care mi se pare că ținea cât toată lungimea blocului, iar vitrina era foarte inspirat decorată. Se imaginase un decor montan cu munți, brazi și parcă și căsuțe și stâne, din carton colorat, de asemenea cu ciobani sprijiniți în bâte și supraveghind oi și miei. Formele erau redate stilizat și cu un anume haz. Oile și mieii însă erau figurine din ghips, nu din carton, deci jucării în lege! Parc-aș zice că și niște văcuțe mai erau pe-acolo... Ei, și eu îmi doream aceste jucării. Pe toate, toată turma mi-o doream! Mama începuse să evite drumul prin fața magazinului când eram și eu cu ea, fiindcă de fiecare dată începeam s-o bat la cap că de ce nu mi le cumpără. Oricât îmi explicase ea că nu sunt de vânzare, că sunt decorul magazinului și că nu ni le va da nimeni în niciun chip, eu nu voiam să știu. Așa că nu i-a rămas decât să născocească povestioara că a vorbit ea cu o doamnă de acolo și că doamna i-a promis că imediat ce o să schimbe vitrina ni le va da, numai că deocamdată nu se poate ști când o va schimba, fiindcă responsabilul magazinului este plecat (ba în delegație, ba în concediu, ba în spital și tot așa. Ferice de el, mă gândeam, că nu se scoală niciodată de dimineață fiindcă la serviciu nu vine deloc). Și m-a tot amăgit cu schimbatul ăsta al vitrinei și cu responsabilul permanent absent preț de vreo doi ani, timp în care am mai crescut, am înțeles și mi-a trecut de oițe. Și fiindcă veni vorba de English Park, el oficial se numea Grădina Unirii. Nimeni nu-i spunea astfel însă (dealtfel craiovenii nici nu-i cunoșteau poate această denumire), în mentalul colectiv rămânând de-a pururi cu numele de English Park (mulți pronunțau „engliș”). Paradoxul însă este că această denumire nu i-a fost niciodată oficială, grădina numindu-se, la începutul ei, Parcul Englez. Așa, pe românește.
Magazinul de la parterul Casei Albe a fost numai pentru metraje (poate și confecții) – eu așa l-am apucat, așa l-am lăsat și așa l-am regăsit în 2007, când am revenit în Craiova. Cel mai familiar magazin pentru mine a fost însă Romarta. O singură dată mi s-a luat ceva de îmbrăcat din altă parte: un pardesiu din buret (material foarte la modă la începutul anilor `70 pentru pardesie), verde cu picouri negre, de la un magazin de pe Unirii. Altminteri știam Romarta cm îmi știam casa, intrând aici timp de 14 ani. La Lumea Copiilor însă nu-mi amintesc să fi intrat vreodată.
Cinematograful Central se numea Maxim Gorki pe când eram foarte mică. Așa l-am apucat. Eu însă eram convinsă pe atunci că denumirea asta este cu totul greșită, cine îi spune așa se vede că nu știe să vorbească. Cum nu știe una de pe Reformă, care m-a-ntrebat „tu ești la grădinuță, sau la șicuală?” Gheorghe, Maxim Gheorghe, așa-l cheamă, cm adică Gorki?!! Gorki nu se numește nimeni, deci numele ăsta nu există - pe când Gheorghe, câți nu sunt! Bine că raționamentul ăsta i l-am împărtășit mamei și nu altcuiva, când, surprinsă foarte, am auzit-o la un moment dat și pe ea spunând tot Gorki și am dat s-o corectez...
După cinematograf este clădirea Palace, în care la parter funcționează CEC-ul. Peste drum de el, pe Unirii deci, este librăria Cartea Rusă (azi Galeria Arta) – denumire până în 1965. După această dată tot librărie a rămas, și aici vin cu mamaie la fiecare început de an școlar ca să-mi iau toate rechizitele pentru anul întreg.
Coborând spre Valea Vlăicii (zonă în care se vor face peste timp niște demolări și niște noi construcții), în clădirea atât de improriu numită casa Titulescu funcționează, la începutul anilor `60, Casa de Cultură a Studenților (spun impropriu denumită astfel această casă, fiindcă cine nu știe că terenul și vechea casă a bunicului matern al diplomatului au fost vândute, iar acea casă a fost demolată de noul proprietar pentru a ridica actuala clădire, își poate închipui, potrivit acestei denumiri greșite, că însuși Titulescu a construit-o și a locuit în ea). Imediat lângă aceasta este Spitalul Filantropia. În fundul curții spitalului, pe dreapta, este o clădire în care funcționează Centrul de recoltare și conservare a sângelui, și aici lucrează mama. Cred că de când am început să merg în picioare m-a adus pe aici, și-mi place și mie să vin. Îmi place și dimineața când e toată lumea în păr, îmi place și după-amiaza când mama e de gardă și nu mai e nimeni în tot serviciul. Ba chiar și o noapte am dormit odată aici. Imediat ce intri te izbește mirosul specific de spital. Pe holul strâmt se află o scară în melc, cu balustradă metalică vopsită în crem. La subsol, într-o încăpere mare, întunecoasă și friguroasă, se găsesc frigiderele în care se păstrează flacoanele cu sânge (o parte din ele se mai găsesc la Frigorifer – același pe care-l știm astăzi). Într-un colț al încăperii se află o mică boxă în care, la un birou, lucrează o doamnă tânără și frumoasă, subțire și mignonă, cu părul negru și lung lăsat liber, și care se numește Ileana Tonitza – vin des aici cu mama, ca să stea ele puțin de vorbă fiindcă sunt prietene. Doamna este cea de-a doua soție a lui Petre Tonitza, fiul binecunoscutului pictor. Apoi, la primul etaj, se află un hol mare, pătrat, foarte aglomerat în fiecare dimineață. Pe toți pereții vezi afișe cu șarpele încolăcit pe pahar, crucea roșie, corpul uman, inimi și artere, mușchi, oase, creieri și pancarte cu „Cinste donatorilor onorifici!” Pe măsuțe, pliante cu crucea roșie sau cu o picătură mare de sânge, și pe ăsta cu picătura scrie „Sângele tău poate salva o viață”. De-a lungul pereților stau înșiruite scaune și canapele îmbrăcate în vinilin, iar în stânga este un perete faianțat ce are, la distanțe egale, niște găuri pătrate. Și scaune în dreptul fiecăreia. După acest perete lucrează mama – uneori singură, alteori chiar și trei asistente laolaltă. Prin fiecare gaură intră câte o mână, nu știu a cui (iar mama știe numai după numele pe care-l strigă). Mama caută vena la fiecare și înfige câte un ac ce are un furtun care se oprește într-un flacon. Nu stă o clipă, trebuie să fie atentă la fiecare flacon care se umple. Cum scoate acul dintr-o mână, cm strigă un nume sau mai multe, și alte mâini intră prin acele găuri... Eu stau cuminte la biroul din colț și număr din curiozitate câte mâini de bărbat și câte mâini de femeie se găsesc întinse la un moment dat. Sunt mâini tinere și bătrâne, unele muncite și altele nu, și înțeleg din asta că unele sunt de la oraș și altele de la țară. Când mă plictisesc de atâta studiere și numărat, colorez – le am pe toate cu mine, nu plecăm de-acasă oricum: cărticele (de colorat și de citit), creioane, gumă, ascuțitoare și mai ales ciocolată. Și fiindcă știu să scriu și să citesc, deși nu sunt încă la școală, mi se dau niște cartonașe pătrate pe care să scriu cifre de la 1 până la cât vreau eu - și trebuie să le scriu îngroșat, că sunt bonuri de ordine cică... Când nu sunt zile cu prea multe mâini („ah, am picioarele butuc, am avut azi peste 150 de donatori!”, spunea mama uneori când ajungea acasă), când e mai liber deci, mă plimbă prin toate încăperile din clădire și atunci sunt centrul atenției. Prin laboratoarele neprimitoare unde miroase a chimic și a frig, cu eprubete, lămpi de spirt, tot felul de lamele, sticluțe și mese cu faianță albă peste tot pe unde te uiți, sau prin birourile calde cu mobilier din lemn și covoare, unde miroase a parfum și ca-n vizită. Tantile alea au coc sau părul scurt și tapat, și poartă pantofi cu bot ascuțit și toc subțire, și au niște fuste atât de strâmte de mă mir cm pășesc (la fel arată și mama dealtfel, și merge țup-țup), iar prin sertare e imposibil să nu aibă tantile astea bomboane și biscuiți! Și nu știu de ce mă întreabă, fiecare în parte și de fiecare dată când vin pe-aici, mereu același și același lucru, de parcă ar fi vorbite: „Ia spune, ce vrei să te faci când vei fi mare?” Iar eu, consecventă cm sunt, le dau același răspuns tot ca de fiecare dată: „Artistă sau femeie de servici” (mda, de „servici”). Și tot de fiecare dată râd cu toatele, fără excepție, de mă și enervează. Chiar nu înțeleg de ce nu mai au și alte întrebări să-mi pună și de ce tot râd atâta... Și pe urmă mă pun să cânt ca Margareta, am - n-am chef, și insistă, păi cm să nu te enervezi?!!
Mai târziu, în 1968 și având atunci 9 ani, am făcut cu mama o gardă vrând-nevrând, fiindcă de astă dată nu m-am considerat a fi în vizită pe-acolo. Tocmai fuseseră înființate județele, a doua zi aveam geografie și dădeam lucrare. Trebuia să le memorăm pe toate cele 39 (atâtea erau atunci), fiecare cu reședința lui – și, în cazul reședinței, trebuia să știm perfect care reședință era municipiu și care doar oraș. Deci m-a luat mama ca să învățăm împreună județele, pe care a doua zi trebuia să le scriu din memorie. Nu în ordine alfabetică trebuiau memorate, ci în ordine geografică, așa a zis doamna. Porneam de la Mehedinți, continuam cu Oltenia, Muntenia, Dobrogea, Moldova, Transilvania și încheiam cu Banat. Lista a făcut-o ea, în ordinea în care ne cerea să le memorăm și să le scriem (Mehedinți, Gorj, Dolj, Vâlcea, Olt...). Fiindcă, zicea ea, în felul acesta vom avea în minte întreagă harta României și fiecare județ vom ști pe unde se află și care-i sunt învecinatele (aiurea, n-am avut în minte decât conturul României și atât, județele le-am memorat mecanic fiindcă, cu toate așa-zisele bune intenții, memorare mecanică și inutilă ni s-a cerut de fapt!). Așa că în camera de gardă eu toceam la birou, iar mama citea, întinsă pe pat și fumând Litoral. La un moment dat mi-a năvălit gândul că uite cât de fericită e ea și fără nicio grijă, și cât de amărâtă și de năpăstuită sunt eu, la ce apăsa pe capul meu cu ăle județe (mai cu seamă că mi se pretindeau numai note de 10), și mă trezesc că-i zic „dă-mi și mie o țigară”. O fracțiune de secundă a stat pe gânduri, apoi mi-a răspuns cu un ton oarecare: „Bine, dar cu condiția s-o fumezi pe toată” – fără să-mi spună, desigur, și ce presupunea a fuma. Îmi dă țigara aprinsă de ea și mă lasă s-o fumez... După vreo trei pufăieli, contrariată și dezamăgită foarte, i-am spus: „Bine, dar e un fum amar și nesuferit, ce-ți place la el?” - la care mama, cu naturalețe: „Păi vezi?”. Rezultatul a fost cel scontat de ea, până la 19 ani niciodată nu am mai avut curiozitatea de a-mi aprinde o țigară sau vreo încercare să fumez pe furiș. Pe acea nenorocită, blestemată, primă și rămasă de-atunci definitivă țigară, înainte cu două săptămâni de bacalaureat, tot ei i-am cerut-o... A, cât am luat la lucrare? 8 am luat, fiindcă nu mi-am mai adus aminte două de-alea nici picată cu ceară, oricât mi-am bătut capul să văd cu ochii minții România întreagă cu județele rânduite-n ea, care lângă care stă.
Calea Unirii începe din Valea Vlăicii, știm cu toții asta. Avem tendința însă ca segmentul de până la Piața Mihai Viteazul nici să nu-l luăm în seamă, astfel că atunci când auzim „pe Unirii” să o localizăm exclusiv de la piață înspre parc. Ba, dacă e vorba de segmentul de după Minerva, localizăm printr-un „pe Unirii-n jos”. Am apucat Piața Mihai Viteazul (nu știu cm se numea în anii `60) și strada Unirii așa cm au fost ele odată, și asta este un privilegiu pentru mine. Cu excepția blocurilor Romarta, Lumea Copiilor, Femina și cel care-i urmează până la Casa Albă, precum și blocurile de pe strada Popa Șapcă, de la palatul Ramuri până-n Unirii, tot centrul Craiovei era vechi. Nota aceea de eleganță și de romantism a rămas definitiv pierdută pentru oraș – dar dacă spun asta nu înseamnă că și învinuiesc neapărat pe cineva.
În fața Prefecturii se află două clădiri. Una este impunătoarea casă Pleșia care, prin înălțime și volum, domină toate clădirile apropiate. La etaj funcționează aici Școala de muzică (clădirea actualului Liceu de Artă nu exista încă) și în după-amiezele de vară, când ferestrele sunt deschise, răzbat în stradă sunete care de care mai întortocheate, de parcă toți elevii își acordează diferitele instrumente în același timp. La parter, pe colț se găsește un lacto-bar în care nu am intrat niciodată, nefiind interesată de ce se găsea acolo. Alături se află cinematograful Tineretului, unde se difuzează filme anume pentru copii și adolescenți. Aici mă aducea mama deseori, dar cel mai mult m-a impresionat și mi-a rămas în amintire un film chinezesc cu păpuși: Prințesa Păun. Nu eram încă la școală, dar știam să citesc. Cu subtitrarea nu puteam ține pasul însă, fiindcă se schimba foarte repede pentru mine, așa că mai degrabă am dedus intriga filmului, cu ce mi-a mai șoptit și mama. Pe lângă culori, costume și chipurile frumoase ale păpușilor, m-a încântat muzica, care mi s-a părut atunci extraordinar de frumoasă (de am și reușit să rețin tema până acum, la maturitate). Asta cu atât mai mult cu cât am rămas și la următoarea proiecție, numai de dragul muzicii, fiindcă la acest cinematograf se putea rămâne cu același bilet în continuare (nu m-am lăsat și, în urmă cu vreo doi ani și ajutându-mă de google translator, am reușit să găsesc filmul, să-l revăd și să-i extrag muzica).
Lângă casa Pleșia, spre Valea Vlăicii, este o clădire mult mai joasă, doar cu un etaj. La parter, pe locul studioului foto Krauss de altădată, se află acum o frizerie sau un salon de coafură, cam așa. Tot de la casa Pleșia coboară, până la strada Ioan Maiorescu, draga stradă Grivița Roșie unde locuiesc, într-o casă veche și naționalizată, părinții mei. Eu sunt aici doar musafir de sâmbătă și duminică, în restul spătămânii stau la bunici, pe Reformă. Pe strada asta îngustă și liniștită, ce are case înalte și vechi, se găsesc pe partea dreaptă prelungirea în adâncime a casei Pleșia, apoi grădina de vară a cinematografului Central și în continuare numai case, iar pe partea stângă sunt terasa-restaurant Dinamo, cinematograful 23 August și grădina sa de vară (terasa Dinamo și cinematograful se aflau pe locul fostei case Bibescu, care după ce fusese vândută municipalității devenise primărie, apoi cinematograf și, pentru scurt timp, localul Teatrului Național după incendiul din 1927 care-i distrusese clădirea. După puțin timp teatrul se va stabili în sediul Liceului Carol I, până în 1973 când își va avea propria casă. Astăzi pe locul acestei străzi se află pe partea stângă magazinul Mercur, iar pe partea dreaptă se întinde parcul cu fântâna).
Abia de aici încolo, spre Parcul Poporului, începe zona de plimbare, Corso-ul nostru. Pe amble părți ale străzii sunt clădiri înalte din alt veac, ce au magazine de tot felul la parter. Remarcabile pentru mine sunt farmacia de pe partea dreaptă (astăzi pe acel loc se află intrarea în magazinul Mercur), mezelăria de peste drum, apoi iarăși pe partea dreaptă se găsește studioul foto Omnia (poate cel mai apreciat studio din tot orașul în acei ani `60), urmat de Filarmonică. Mama avea abonament, se ducea în fiecare duminică la prânz și de vreo două ori m-a luat și pe mine fiindcă, spunându-i odată (cam pe la cinci ani) că-mi place muzica de generic de la Jurnalul Televiziunii (Telejurnalul de mai târziu adică), a dedus că aș avea interes pentru muzica simfonică (și fiindcă veni vorba, acea muzică de generic era „Isbuc” – partea a treia din suita „Prin Munții Apuseni” de Marțian Negrea). După Filarmonică, ceva mai încolo, este un salon de coafură unde se duce mama de obicei (și o însoțesc uneori și eu), iar după el și până-n hotelul București (hotelul New York adică), se găsește frizeria pentru copii „Ciufulici”. Până pe la 8 ani numai aici m-au adus la tuns. Interiorul e amuzant (deși tare-mi doresc păr lung și, dacă ar fi după mine, nici nu i-aș trece pragul!) fiindcă, pe lângă faptul că doamnele sunt foarte răbdătoare și binevoitoare, se găsesc aici trei animale confecționate, îmbrăcate în pluș, pe care să le încalece copiii care se sperie și plâng și astfel, atrași de această inedită postură, să poată fi tunși. Cele trei sunt un căluț, un urs (amândoi maronii) și un elefant (gri, firește). Am aflat că mai târziu frizeria „Ciufulici” va fi peste drum de biserica Sf. Ilie, dar în anii `60 pe Unirii a fost.
Plimbarea de seară pe Unirii, vara, este parcă o convenție tacită între noi toți. Probabil un obicei al locului și al orașelor de provincie în general, reminiscență din alte timpuri... Ai chef să ieși din casă, singur sau însoțit, sau ți-ai dat întâlnire, sau vrei să-ți etalezi o ținută sau o pieptănătură nouă de nu mai poți de dragul tău? Ieși pe Unirii, sigur-sigur vei întâlni cunoscuți, e imposibil să nu te întâlnești cu cineva sau să nu te faci văzut! Și, mai știi, cunoscuții poate că sunt și ei însoțiți, și astfel faci cunoștințe noi... Pe Unirii, cu clădirile ei vechi de cine știe când, înalte și elegante, cu vitrine atrăgătoare, cu misterul și cu parfumul ei de altădată, rămas intact, oamenii se plimbă disciplinat, pe două șiruri cu direcție opusă unul celuilalt. Pornești de la Prefectură, iar când ajungi dincolo de Minerva, de unde lumea se mai răsfiră spre parc încolo, faci cale-ntoarsă pe cealaltă parte a străzii, întâlnind acum pe cei care vin pe partea opusă, pe unde ai trecut deja și pe unde urmează să treci din nou, reluând plimbarea. Mai saluți pe cineva cunoscut, te mai oprești de vorbă sau doar îi zâmbești. În serile de vară, luminate de miile de stele, de felinare și de vitrine, pe Unirii inundă vraja frumuseții, a eleganței, a parfumurilor ce nu mai pot fi definite de multe ce sunt, a relaxării și a bunei dispoziții fără stridență, de ți se pare că nimeni n-ar avea vreo grijă... Și chipurile oamenilor în lumina lunii sunt altfel decât ziua – mai expresive, mai sensibilizate, mai misterioase, și privirea celuilalt te cam pune pe gânduri uneori și încerci o emoție nelămurită, de parcă atunci te-ar vedea și l-ai vedea pentru prima dată, de parcă ți-ar spune ceva ce nu prea înțelegi și sigur n-ai știut... Dar orele trec și lumea începe să se rărească din ce în ce, spre case... S-a făcut târziu. A trecut magia, a trecut misterul, noaptea asta va trece și ea, iar în zori ne vom trezi tot cei din dimineața de ieri.
Minerva, restaurantul considerat a fi cel mai rafinat... Prin vara lui 1968 îmi zice mama într-o dimineață „haidem la Minerva, să vezi cm e Pepsi.”. Începuse să se fabrice Pepsi în România și la noi numai la Minerva se găsea la început. La o primă sticlă nu prea am fost încântată, mi se păruse că are gust ciudat, de oarece medicament, parcă semăna puțin cu siropul de tuse Sirogal... Tot mai bune sucurile „Răcoritoare” de un leu, galbene (de lămâie) și roșii (de vișine sau mai degrabă de cireșe cred că erau), pe care le știam de când mă știam și se vindeau pe stradă și-n orice cofetărie! Totuși, mi-a rămas oarecum gândul la Pepsi și în scurtă vreme chiar am făcut o pasiune pentru el. Cum a fost însă acel Pepsi de început, nu vom mai regăsi în veci! O sticlă odată destupată parfuma toată încăperea, aroma de cola având probabil o concentrație ceva mai mare decât acum.
Puțin mai încolo, pe partea dreaptă a străzii Unirii, este grădina de vară a cinematografului Patria, de obicei plină în serile de vară. Am venit cu părinții de câteva ori aici, îmi amintesc însă doar de „Aventurierii”, un film cu Alain Delon, și de concertul trupei Trio Los Paraguayos, aflată în turneu în România – o trupă foarte apreciată internațional la acea vreme.
Mai jos, pe partea stângă, se găsește o casă veche în care funcționează Casa Pionierilor. De cm devenim pionieri, la 10 ani, e musai să ne înscriem aici la un cerc. Sunt mai multe, pe mine mă interesează însă numai cercul de muzică (și cel de teatru m-ar fi interesat, deși știu că n-am dicție bună, și cel literar, dar la toate trei chiar nu pot veni!). Am ghinion însă, cercul de muzică se ține numai duminica dimineața, adică în singura zi când aș putea să dorm pe cât aș vrea (și vreau, nu glumă!). Cu toate astea vin totuși în fiecare duminică, fiindcă-mi place. Cercul de muzică se ține la parter, în prima încăpere din dreapta, cm intri prin gang, încăpere ale cărei ferestre dau în Unirii. O cameră frumoasă ca asta n-am văzut niciodată, și-mi închipui că-n toată casa se regăsește aceeași frumusețe. Cine să fi construit-o și când, cine o fi locuit-o, a cui o fi fost, n-am idee și nici n-am pe cine să întreb fiindcă nu cred că-mi va răspunde. În camera unde se ține cercul, tavanul este pictat și decorat în lemn, există și o sobă foarte frumoasă precum și puzderie scaune de toate felurile (și vechi, ca niște jilțuri domnești, și noi, din acelea ordinare cu spătar curbat), toate așezate pe rânduri ca într-o sală de spectacol, iar în față se află o scenă înaltă... cât o treaptă. Adică doar ridici piciorul și deja ești sus. Mai sunt o stație de amplificare cu niște boxe, de asemenea microfoane, dar nu se folosesc. Ciudat însă, nu e niciun pian sau măcar o pianină aici, domnii profesori vin de acasă cu un fel de orgă portabilă, care se închide ca un geamantan. Și așa cântăm noi Mozart – „Repetiție pentru concert”, acompaniați la orga aceea când de domnul profesor Nicolae Voinescu, când de domnul profesor Valentin Bacal... (v-ați dat probabil seama că despre casa Romanescu este vorba).
Tot pe Unirii, după Minerva și pe aceeași parte cu ea, mai vin uneori în vizită cu părinții la două cupluri, prieteni de familie. Domnii sunt colegi cu tata – avocatul Nelu (Ion) Șerban, care este mai în vârstă și a cărui soție, Neli, este contabilă și colegă cu mama, și avocatul Silviu Ștefănescu cu soția sa, Ani, care este profesoară de sport. Amândouă familiile locuiesc, ca și noi, în case vechi naționalizate. Și tot laolaltă cu alte familii, împărțind bucătăria și baia. Șerbanii au o singură cameră, fiindcă sunt doar ei doi. Ștefăneștii stau în apropiere, în altă casă, la etaj, și au ceva mai mult spațiu, având doi băieți. Ador să intru în astfel de case... Sunt aici două lumi: cea concretă, de azi, și cea nevăzută, de ieri. Cea de ieri își poartă duhul prin încăperi. O sobă, o ușă, o fereastră, o clanță, un tavan decorat, o balustradă, un robinet, un gard, un arbore bătrân, casa asta la urma urmei, toate sunt semne despre niște oameni fără chip și fără nume, care odată demult au construit aici, apoi au trăit, au râs și au plâns, apoi au murit sau au plecat, cine știe... Ba unii chiar au rămas locului, dar acum sunt bătrâni și cam uricioși, or fi știind ei de ce.... Aproape că sunt absentă de fiecare dată la cele ce se discută, stau cuminte și tăcută pe scaun și cercetez toată încăperea, închipuindu-mi aici tot felul de scene cu personaje imaginare care-mi apar în tonuri de cărămiziu și negru pe un fond cețos – și partea rea este că nimeni nu poate să-mi povestească nimic din ce o fi fost de-adevăratelea și poate nu ce-mi închipui eu, de parcă s-ar fi născut cu toții odată cu mine!
Mai departe, pe Unirii, mai mergem puțin și ajungem la parc. În parcul în care toți craiovenii am deschis ochii și care este aici de demult-demult, adică de când lumea. De cm reușești să faci singur primii pași, părinții și bunicii te iau de mână și te aduc la parc. Dacă ne adunăm mai mulți copii mărișori sau adolescenți și vrem să facem o ieșire din cartier, venim la parc. Dacă vrei să ieși din casă și e ziuă, te duci la parc (promenada pe Unirii este preferată pentru seară). Dacă ai musafiri din alt oraș și vrei să-i impresionezi cu orașul tău, îi duci la parc. Ei, și dacă ai început o idilă, tot la parc se va stabili prima întâlnire... Primul fluture așezat pe o floare în parc l-am văzut, stând ciucită lângă un rond din apropierea debarcaderului și tataie explicându-mi domol că acea floare se numește pansea, și să nu-mi mai tot trec mâna peste ea, c-o rup. Primele animale, altele decât pisică și câine, tot în parc le-am văzut. „Ce este aici?” – mai văzusem eu o casă ca asta într-un desen dintr-o cărticică... „Căsuţa pădurarului, tataie!” (nu-mi spune că a administratorului, fiindcă oricum nu știu ce înseamnă administrator). Îmi închipui atunci înăuntru pe un pădurar bătrân, cu pălărie, cu barbă și cu ochelari, citindu-le poveşti căprioarelor, şi cerbilor, și iepuraşilor, și urșilor, și vulpilor, și păunilor, și „pazanilor”, și mistreților, și bufnițelor, și lupilor... De fiecare dată când intrăm în parc, ca un ritual dau fuga mai întâi sus, „la cetate” (așa îi spuneam eu chioșcului Belvedere, neștiind că are un nume). De ce mă duc acolo nu știu, fiindcă imediat cobor (tataie nici nu mai urcă, n-are rost, știe dinainte ce urmează). De fiecare dată cobor în fugă și de fiecare dată în fuga asta la un moment dat nu-mi mai pot stăpâni picioarele și intru într-o panică de nedescris la gândul că nu mă voi mai putea opri deloc până hăt, la gardul dinspre stradă, și că nici măcar nu voi ajunge la el fiindcă voi cădea în gârlița de dinaintea lui, și de fiecare dată când în sfârșit reușesc să mă opresc îmi promit să-mi fie învățătură de minte și să nu mai cobor de-acolo, de sus, niciodată în goană. Cu toate astea, data următoare când mai vin o iau de la capăt... Fiindcă, ce înseamnă parcul? Parcul înseamnă permanența și locul în care timpul stă.
(va urma)
Text: Simona Lazăr
Foto stânga sus: strada Republicii în1968
Foto dreapta sus. casă pe strada Calea București în anul 1967
Foto jos: strada Unirii la începutul anilor '70