Muzeul de Istoria Farmaciei Montanistice, Oraviţa

18/12/2020

TVR+ - portalul video al Televiziunii Române

14/11/2020

„Aventura urbană” călătoreşte în Banat şi descoperă că Oraviţa este un oraş al premierelor naţionale: aici s-a construit primul teatru, prima linie de cale f...

03/04/2020

01/04/2020

31/12/2019

02/01/2017

https://youtu.be/1_bXpUc3ypw

Un oraş ca o carte de istorie, aşa ar trebui numit oraşul Oraviţa, o mică urbe despre care în prezent nu se mai spune nimic şi în care neajunsurile au oprit ...

06/06/2016

IONEL BOTA

Cauza pentru care l-am susținut este cauza orașului,
care este și cauza lui, cauza noastră.

Destui, neștiind realitatea, m-au blamat din 2012 încoace. Dar:

1.El este singurul primar al urbei care, încă de la victoria în primul său mandat, a declarat oficial că nu ideologia l-a adus acolo ci voința populației pentru o viață mai bună.
2. El este singurul care a declarat oficial că este primar al tuturor locuitorilor orașului, chiar și al celor care nu l-au votat.
3.El e singurul dintre primarii postdecembriști ai urbei care a fost de acord cu proiectele mele, le-a susținut peste tot, în foruri locale, județene ori guvernamentale și m-a ajutat să le concretizez.
4.Este cel care a avut încredere în mine și astfel am creat cu sprijinul lui o instituție europeană, Centrul Cultural „Teatrul Vechi Mihai Eminescu”, aflată acum în plină expansiune cu cele 17 muzee tematice aflate pe teritoriul orașului, cu interesul crescând al turismului românesc și european față de istoria Oraviței și a Banatului cărășan.
5.Este cel care a înțeles cel mai bine că mă mișc între geografiile țării și mi-a creat posibilitatea de a rămâne mereu activ, fie în decizii, fie în coordonarea Centrului, chiar dacă m-aș afla în București, ori în Paris sau Viena.
6.Este cel care a declarat, inclusiv oficial, că îmi îngăduie toate perspectivele posibile (începând cu pensionarea anticipată), condiția fiind să nu renunț niciodată la implicarea, sub diverse modalități și indiferent unde geografia destinului ar așeza familia mea împreună cu mine, în marile proiecte cultural-artistice ale orașului și ale zonei.
7. Este cel care a știut cel mai bine drumul scurt al Oraviței spre propria renaștere cultural-istorică, fiind de acord și participând efectiv la realizarea unui proiect de anvergură, parte a marelui proiect cultural european „Mitteleuropa”, cu locuri de muncă în cultură și administrație cultural-artistică, în servicii de turism și schimburi culturale internaționale, în organizări muzeale, în activități editoriale,adevărate șanse pentru evoluțiile orașului în viitor, un viitor al țării și al continentului.

Iată, așadar:
Cauza pentru care l-a susținut comunitatea orăvițeană, cu satele administrate de oraș, este
cauza orașului,
care este și cauza lui, cauza noastră.

(Ionel Bota)

/în fotografie, juristul Dumitru Ursu, primarul reales al Oraviței/

05/05/2016

30/11/2015

IONEL BOTA

Cu o lună înainte de actul de la 1 decembrie 1918, din Alba Iulia, orăvițenii și satele din Caraș au hotărât: „Noi vrem să ne unim cu Țara!”

„REVOLUŢIA DE LA 4 NOIEMBRIE 1918” DIN ORAVIŢA ŞI TRIUMFUL IDEII NAŢIONALE ÎN BANATUL CĂRĂŞAN

Evenimentul memorabil a fost, fără îndoială, „revoluţia din 4 noiembrie 1918” de la Oraviţa, eveniment care trebuie să-şi ocupe locul firesc în paginile istoriei naţionale. Evenimentele din Oraviţa zilei de 4 noiembrie 1918 se înscriu pe un loc fruntaş între actele care alcătuiesc nemuritoarea cronologie a anului Marii noastre Uniri. Aşadar: 27 martie – Unirea Basarabiei cu România; 4 noiembrie – decretarea, la Oraviţa, a unirii ţinutului cărăşan (şi, prin extensie, a întregului Banat) cu vechiul regat; 27 noiembrie – Unirea Bucovinei cu România şi, în fine, 1 Decembrie 1918, actul de la Alba Iulia. Dar, cu aproape o lună înainte de Alba Iulia, orăviţenii şi populaţia satelor de pe Văile Căraşului şi Nerei au rostit cu însufleţire şi speranţă: „Noi vrem să ne unim cu Ţara !” Momentele acestea au avut, firesc, o etapă preparatorie, pe un teritoriu vast, de la satul Tirol la Biserica Albă (Serbia, azi) şi de la Goruia la Iasenova (Serbia, azi), când constatăm efervescenţa mişcării naţionale de după celebra declaraţie a lui Alexandru Vaida-Voevod, făcută în numele naţiunii române la 5/18 octombrie 1918, declaraţie care a umilit în chiar fief-ul găunosului parlamentarism maghiar de la Budapesta orgoliul desuet al asupritorului de veacuri, afirmând dreptul inalienabil al românilor la o viaţă etnică integrală.108 Circulă deja în zonă apeluri pentru înfiinţarea gărzilor naţionale şi pentru „susţinerea ordinei, împiedicarea jafurilor, omorurilor şi volniciilor.”109 La finele lunii octombrie, în satele cărăşene mişcarea naţională ia amploare, împotriva abzurilor vechii administraţii. În Ciudanoviţa110 şi Goruia provoacă nemulţumiri rechiziţionarea clopotelor de la bisericile ortodoxe. În Răcăşdia, armata sârbă îl arestează pe preotul Emilian Novacovici.111 În Iam, ţăranii incendiază castelul lui von Bissingen, în Ilidia sunt devastate clădiri ale angrosistului Iucu, în Răcăşdia un Consiliu Naţional Român e în conflict cu aroganţa „unită” sârbo-maghiară, la „Pomăria” Oraviţei112 şi la vilele de pe promontoriul Marila,113 alte incidente conturează un veritabil „casus beli” între români şi maghiari. În intervalul 4-6 noiembrie 1918 se înfiinţează consilii naţionale comunale şi gărzi naţionale. La 4 noiembrie, în Cărbunari, Ilie Gropşianu e preşedintele consiliului şi M. Munteanu, comandantul gărzii.114 În Ilidia, alt exemplu, ia fiinţă una din cele mai puternice gărzi naţionale româneşti din zonă.115 Jurnalul în versuri şi jurnalul de front al lui Iosif Duma din Ilidia vorbeşte de Comitetul Naţional prezidat de preotul greco-catolic Ion Covrig şi de Garda Naţională, comandant fiind Cornel Ţeicu, la 1918. Ulterior, s-a organizat administraţia română: Cornel Ţeicu e primpretor, Traian Murgu „chinez”, Ion Murgu, notar.116 La Vărădia, fruntaşii naţionalişti Vasile şi Ioan Branca, Pau Farca, Iosif Căiman, Iosif Melina, Iosif Fabian sunt puşi sub urmărire pe baza unui ordin oficial, pentru „agitaţiune politică”117 consiliul şi garda înfiinţându-se şi activând din 5 noiembrie, ca şi în Iertof, unde dr. I. Fira organizează o gardă naţională,118 în Vrani şi în Biserica Albă, Naidăş, Petrovaselo, Pancevo, Coştei, Uzdin.119 În aceeaşi săptămână, Berlişte devine un centru, în frunte cu învăţătorul Gropşianu, pentru gărzile naţionale din Rusova Nouă şi Rusova Veche, Milcoveni, Ciortea, Iam şi Iertof120, altă concentrare de elan revoluţionar românesc având loc în cele două localităţi Ciclova, Română şi Montană, unde gărzile sunt conduse de învăţătorii Maxim Radovan şi Damian Izverniceanu.121 Viitorul prim-pretor de Sasca Montană, dr. Emanoil Ciulei organiza un comitet românesc de coordonare a acţiunilor naţionale în localitatea Ciuchici122 iar la Broşteni123, George Fara este organizatorul gărzii naţionale româneşti. La Sasca Montană, în 16 noiembrie, o Adunare Naţională124 se erija în organism care să restituie, într-un fel, dreptul la memoria trecutului pentru locuitorii români din Sasca Română, Cărbunari, Ştinăpari.
Pe fondul acestor mişcări prezervând aria vastă de revendicări circumscrise elanului revoluţionar al toamnei anului 1918 în provinciile fostului imperiu dualist, aflat atunci în pragul colapsului, oraşul Oraviţa devenea – în ciuda localismului atât de injust ironizat în lucrări interbelice de ardelenii Ion Clopoţel ori Tiron Albani – centrul unde ajunge să bată puternic ceasul istoriei naţionale redeşteptate. În legătură cu 4 noiembrie 1918 prioritatea orăviţenilor este una reală şi ea se bazează pe elemente şi fapte reale. Cum susţine principalul martor, unul din iniţiatori, Mihail Gropşianu: „Unirea Românilor şi-a avut prima ei etapă la 4 noiembrie 1918 în Oraviţa, judeţul Caraş-Severin !”. Cuvintele acestea pot uimi, desigur, dar aceleaşi cuvinte dau seamă, totuşi, în faţa posterităţii, că asumata prioritate orăviţeană a fost una trăită de participanţi şi, probabil, numai situaţia de ansamblu a provinciei banatice, cu acea mixtură a prezenţelor militare sârbă şi franceză, a făcut ca evenimentele de la Oraviţa să nu aibă imediat extinderea teritorială scontată de organizatori. La 2 noiembrie 1918 era deja activ Consiliul Naţional Român din Oraviţa, remarcându-se prin proclamaţia citită de Petru Corneanu şi apelul lui I. Nedelcu.125 Încă din seara zilei de vineri, 3 noiembrie 1918, un grup de patrioţi în frunte cu verii Mihail şi Ilie Gropşianu, cu Petru Corneanu, directorul Băncii „Orăviceana” şi Gheorghe Corneanu, cu dr. Ioan (Bibi) Mangiuca, N. Turla, căpitanul Bălică, Tr. Mircu, Muia, Dumitru Buna, preotul Cornel Ştefan şi alţi fruntaşi ai românilor din localitate şi zonă pregătesc punct cu punct ceea ce Mihail Gropşianu va numi, în cartea cu acelaşi titlu, Revoluţia anului 1918 din Oraviţa-Caraş. (Institutul de Arte Grafice „Atheneu”, Timişoara, 1938, 38 p.) Ei vor fi la înălţimea clipei istorice pe care, în fapt, mişcarea lor o va preludia. Şi astfel, pentru prima oară în părţile sudice ale monarhiei bicefale locuite de români, va fi arborat drapelul tricolor fâlfâind de la înălţimea fostei cazarme de honvezi din Oraviţa. Că n-a fost vorba de o răbufnire de efect minor ne-o demonstrează compoziţia socială şi profesională a realizatorilor acestei revoluţii originale: profesori şi învăţători precum Gheorghe Jianu, Blajin Dragoescu ori Gheorghe Lipovan, preoţii Cornel Ştefan, Gheorghe Neda, Corneliu Luca şi Ştefan Jurca, funcţionarii Gheorghe Breazu, D. Cărăbaş, Tismănariu, juriştii Mihail Gropşianu, G. Fara, Liviu Cigărean şi D. Moldovan, meşteri locali precum croitorul Petru Manciu din Răchitova ori cojocarul Gheorghe Pipelea din Oraviţa, muncitori ori ţărani din satele zonei.126 Marea Adunare Populară şi Naţională din Oraviţa va avea loc în sala şi apoi în faţa Băncii „Oraviceana”. Proclamaţia de Unire cu România se încheia astfel: „Români, ceasul libertăţii noastre naţionale a sunat. Trăiască naţiunea română, una şi nedespărţită !”. În plan organizatoric, mişcarea a avut de asemenea o ţinută ireproşabilă. Este înfiinţat un Consiliu Naţional, cu rol de coordonator, va avea sediul chiar în clădirea băncii, proprietate a Cornenilor. De asemenea funcţionează un Consiliu de Război în incinta vechii cazărmi, cu rol juridic în mişcare, prezidat de avocatul Liviu Cigăreanu şi între membrii căruia aflăm numele lui Gheorghe Jianu, primar după Marea Unire şi G. Breazu.127 Discursul lui Mihail Gropşianu, ţinut în piaţa vechii primării orăviţene la 4 noiembrie 1918 se încheia categoric: „Români ! Mântuire a trimis Domnul poporului său ! Visul nostru este azi aievea ! Din ceasul acesta, pământul pe care îl călcaţi este al vostru, e românesc !”.128 O Comisiune de redactare a documentelor revoluţiei, în frunte cu trezorierul Tismănariu, alcătuieşte textul unei „Proclamaţii de Unire cu România” care se finaliza entuziast: „Români , ceasul libertăţii noastre naţionale a sunat. Trăiască naţiunea română, una şi nedespărţită !”129. Garda Naţională care va fi ajutată la un moment de impas, în cursul zilei de 4 noiembrie 1918, de garda ilidienilor, e organizată de G. Fara şi P. Manciu (acesta din Răchitova) în vreme ce oficios al mişcării devine gazeta intitulată „Legiunea Română”, din care au apărut şase numere. Ca organ consultativ activează un Comitet P. N. R., condus de dr. I. Nedelcu, autorul unui „apel” cu titlul „Fraţi Români !” şi semnat „Comitetul PNR local” tipărit în 5 noiembrie, din care destule exemplare vor ajuge pe un teritoriu vast, de la Tirol la Biserica Albă şi de la Goruia la Iasenova, în întreg Banatul de sud, aşadar. „Dezrobirea popoarelor – citim în conţinutul acestui important document – e ajunsăîn pragul înfăptuirii (…) Să ne pregătim de această mare sărbătoare a neamului românesc (…) Astăzi, toţi românii sunt sub steagul naţional.”130 Ceea ce s-a întâmplat, potrivit mărturiei lui Mihail Gropşianu, „la 4 noiembrie 1918, deci înaintea Albei Iulii”,131 vine o dată în plus să confirme că românii bănăţeni şi-au potrivit mult mai devreme decât alte provincii ale noastre idealurile la ceasul istoriei naţionale.132 Important a fost şi ecoul în întreg ţinutul, cm recunoaşte memorialistul: „ Comunele cărăşene în aceste grele timpuri de tulburare înălţătoare, au fost la culmea bunului renume românesc.”133 După ordinul din 10 noiembrie 1918, gărzi şi consilii naţionale se constituie la Ilidia, Broşteni, Greoni, Ciclova Română, Cacova, Ticvaniul Mare, Mercina, Gârlişte, Vărădia, Oraviţa Română.134 Tot atunci (zi de duminică), Dezső Toth, „spăiloiul”, împuşcă la Cârnecea pe Ion Pincu şi Iacob Micu. Iar la Forotic, ripostând devastărilor ungureşti, ţăranii vor să demonteze calea ferată. Abia în 11 noiembrie 1918 lucrurile se liniştesc, venind gărzile româneşti dinspre Oraviţa, Cacova şi Ticvaniul Mare.135 Evoluţia discursului politic, deliberările teoretic-pragmatice, impactul evenimenţial şi o gramatică dinamică a persuasiunii validând între valorile vocabularului politic al organizatorilor un inventar bogat, solid şi matur de concepte teoretice, sunt în măsură să permită perceperea mişcării de la Oraviţa ca o veritabilă revoluţie într-una din importantele noastre provincii.
Deşi Marea Adunare Naţională de la Alba Iulia din acel nemuritor 1 Decembrie 1918, unde orăviţenii şi cărăşenii au şi ei delegaţi remarcabili, consacrase oficial Marea Unire a tuturor românilor într-un singur stat, în Banat grevau restricţiile impuse de prezenţa trupelor de ocupaţie, situaţie prevăzută prin Convenţia de la Belgrad. Abia în iunie 1919, autorităţile române preiau administraţia în judeţul Căraş iar o lună mai târziu în Timiş-Torontal, consfinţindu-se astfel unirea Banatului cu patria.136 În Oraviţa, armata română intră la 3 august 1919. Până atunci, o componentă a faimosului radicalism bănăţean a fost şi „utopia” republicană de la anii 1918-1919.
Traian Novac din Ticvaniul Mic era membru în grupul de opinie care susţinea, atunci, „o republică democratică a Banatului”.137 În 6 august 1919, în Grădina de Tir, Gheorghe Jianu şi Mihai Petricoane-Drugărin conferenţiau despre Mărăşeşti.138 Un căpitan de voluntari, Victorian I. Cucu, participant la luptele de pe Tisa împotriva bolşevismului maghiar, elogia rolul monarhiei şi al regelui Ferdinand Întregitorul.139 Regimentul 5 Vânători, multă vreme cu garnizoană la Oraviţa, ia parte la campania de pe Tisa împotriva bolşevismului maghiar, din primăvara şi vara anului 1919. Regimentul s-a distins în luptele de la Csongrad, Szentes, Segvar şi Mindszent, în intervalul mai-iulie după ce, în cursul lunii aprilie, se aflase în acoperirea flancului stâng al Regimentului 18 Infanterie, în defileul Mureşului. Iată de ce Regimentul 5 Vânători s-a binemeritat cu Ordinul „Steaua României” cu spade în Gradul de Cavaler cu panglică „Virtutea Militară”, prin Înaltul Decret Nr. 3659 din 30 august 1920, distincţia fiind înmânată în cursul unei ceremonii fastuoase organizată în centrul oraşului Oraviţa de generalul Răşcanu, ministrul de Război şi colonelul Alimănescu, Directorul Superior al Personalului Armatei Române.140
După încheierea conflictului, cărăşenii, alături de toţi bănăţenii, s-au solidarizat pentru păstrarea unităţii provinciei. În a treia zi a Rusaliilor anului 1919, „cea mai măreaţă adunare a bănăţenilor din câte s’au pomenit vre’odată”, e convocată de George Popovici. El cheamă elita şi poporul la Lugoj, pe câmpia unde a fost, la 1848, în adunarea naţională, Efitimie Murgu, criticând pretenţiile armatei de ocupaţie sârbe asupra acestei provincii. Gestul s-a repetat la Timişoara cerându-se respectarea drepturilor sale istorice şi etnice asupra întregului Banat”.141 Din zona Oraviţa iau parte la aceste întruniri şi insistă pentru evacuarea ţinutului cărăşan şi a oraşului de trupele sârbe, Ilie Trăilă, Gheorghe Jianu, Cornel Jurcă, Liviu Cigăreanu, Mihail Gropşianu.
1 Decembrie 1918 a fost, aşadar, încununarea unui triumf al ideii naţionale. Ţinutul cărăşan are, atunci, la Alba Iulia, reprezentanţi exemplari. Din Berlişte, George Dănescu, din Maidan, Petru Ţunea, Pavel Liuba şi Pavel Lungu iar din Broşteni e delegat Achim Berceanu. Bufenii Ciclovei Montane îl trimit pe Gheorghe Jianu iar din Ciuchici ajung în cetatea ardeleană Emanoil Ciulei, (cu un mandat şi pentru Iam), Nicolae Lighezan, George Balotă ca şi George Mioc din Doclin, Iuliu Marcu, Achim Negru, Pamfelie Jurcovici din Gherteniş. Ioan Fira reprezintă Iertoful, fraţii Ioan şi Cornel Ţeicu au mandat pentru Ilidia, Lazăr Zarcula, Vasile Ocnariu pentru Macovişte. Din Naidăş e prezent George Penţia, din Răchitova Petru Manciu iar Sasca Română avea o delegaţie importantă, cu Simeon Bartolomei (cu mandat şi pentru comunitatea din Vrăniuţ), Gheorghe Ioan, Gheorghe Lungu şi Vasile Vuia în vreme ce Sasca Montană includea în delegaţia ei pe Mihail şi Ilie Gropşianu şi pe Gheorghe Ivan. Petru Bernaz reprezintă Secăşeniul, delegaţia din Slatina Nera e alcătuită din Iancu Gaita, Tudor Nicola, Petru Viţan, Dimitrie Bugariu şi Ioan Ciucurel vin din Şoşdea, Gheorghe Milovan şi Traian Novac din Ticvaniul Mic, Sofronie Beloane şi Aurel Toma au mandate de Ticvaniul Mare, Mihail Anca, Ioan Ogrin, Gheorghe Surlaşiu, Ioan Balmez, Ion Braia pentru Vrani, Remus Mioc, Gheorghe Fara, Ion Belcea, Ioan Alexandrescu, Victor Poruţiu şi George Velici pentru Vărădia. Oraviţa Română şi Oraviţa Montană îşi unifică mandatele, delegaţii şi reprezentanţii habitatului fiind Gheorghe Jianu (cu mandat şi pentru Ciclova Montană), Iacob Lazăr, George Fara, Cornel Ştefan, Mihail Gropşianu (mandatat şi de săscanii săi), Liviu Cigăreanu, Gheorghe Pipelea, Silviu Poşiar şi Petru Manciu (care are şi un mandat pentru Răchitova).142
Alături de alte colţuri de românitate exemplară, între provinciile imperiale, Oraviţa şi ţinutul cărăşan şi-au adus contribuţia la marele act al restituirii demnităţii noastre naţionale. De altfel, pe harta României Mari, din interbelic, noul judeţ Caraş, cu reşedinţa chiar în Oraviţa, dobândea un loc privilegiat, zona venind cu tradiţiile unei economii prospere şi cu o mentalitate a populaţiei apropiată şi atunci, şi astăzi, de modelul multiculturalităţii europene, să se integreze, cu efecte benefice în toate sectoarele, dinamicilor societăţii româneşti.

01/09/2015

01/08/2015

IONEL BOTA

Barocul flamboaiant. Forme și structuri în decorațiunile și organizările sălii barocului vienez de la Teatrul Vechi din Oravița

2. Cel dintâi element de identitate barocă la clădirea din Oravița, în tiparul vienez al barocului târziu, este faţada pe care ansamblul edificiului o păstrează intactă ca organizare arhitecturală de la 1817. „Schauseite”, adică faţada principală, are o demarcaţie de volută pe cele trei zone lucrate în mod special fiecare ca ornamentică, zidărie, impresiuni şi exprimare tehnic-artistică. E zona care alcătuieşte faţada centrală şi celelalte două zone, faţada stânga şi faţada dreapta cm privim frontal şi direct perpendicular întreagă simetria faţadei principale. Elevată mai în faţă în raport cu faţada principală, perimetrul reprezentând faţada centrală are aspectul unui portic şi susţine un decroş cu frontonul triunghiular al etajului. În monografia noastră am arătat că această postare oferă simetrie şi monumentalitate severă aspectului integral al faţadei teatrului.
O identitate artistică proprie are porticul de la intrare, cu patru coloane geminate „gekoppelt”, cu trei boltiri frontale spre stradă şi două boltiri laterale, la cele două extremităţi ale faţadei centrale. Aceste boltiri dau sugestia unui intercolonament „interlumnium”. O boltire de acest tip, gen şi reprezentare artistică în modelul barocului vienez este realizată în metoda dubloului triumfal, specific al artei baroce europene. Tipic barocă este arcatura baluştrilor care substituie sugestia areostilului din lumea şi civilizaţia antică, prin recursul ingenios al constructorului şi arhitectului Ion Niuni la caroiajul extradosului prin elevaţie, „bogenreihe”, la boltă exterior fiecare coloană fiind lucrată atent, în stilul mixtum compositum „bogenrüken”, „aberbogen”.
3. Geneza, germenii arhitecturii baroce, îi găsim cu frecvenţa reprezentărilor reale în dispunerea consolei între deschideri. Impresia de ieri şi de astăzi este aceea de boltä în reţea „entre-deux”. Un epistil este mimat peste coloane şi rezolvat prin îmbinarea între o cavetă mulură concavă „halbe hohlkelbe” şi o dosină mulură cu dublă curbură concavă-convexă care întretaie paralel şi orizontal faţada principală. Iar faţada principală e împărţită în trei registre care au continuitate pe cele două laturi extreme, spre înăuntrul faţadei centrale, cu prelungire pe laturile stânga-dreapta ale faţadei principale, aici separând linia ferestrelor de la parter şi etaj. Dar mai sus, originalitatea aplicării modelului barocului vienez în situaţia edificiului de la Oraviţa se adevereşte într-un alt dublu bandou „bandgesims”, realizat prin aceeaşi inventivă asociere dosină-cavetă. Acesta închide la bază frontonul triunghiular, cu aceleaşi prelungiri spre laturile extreme ale faţadei centrale, apoi pe stânga-dreapta faţadei principale, sub şarpanta acoperişului.
Identitatea artistică a faţadei teatrului de la Oraviţa e sporită prin modul de elevare şi reprezentare la frontonul triunghiular, arhivolta „bogenein-fassung”, „bogenläute”, „bogenleiste”, care este sugerată prin rezolvarea elementelor antablamentului clasic, cu arhitrava, friza şi cornişa într-o sincronie de arc ascuţit (fronton rupt), cu frontonul triunghiular dublu expus: un triunghi mic înscris într-un triunghi mare, având amândouă o bază comună, prin reţeaua liniară, dispusă orizontal pe înălţimea coloanelor faţadei centrale, dungile „manerverband” care pleacă, pentru fiecare coloană, de la mijloc, câte şase paralele, a şaptea şi a opta fiind închise în trapez, deasupra fiecărei coloane. Faţada centrală e închisă sus prin frontonul bi-triunghiular. Spaţiul de deasupra coloanelor este împărţit în mod egal de trei ferestre cu ancadrament dreptunghiular, simplu, lemnăria unei ferestre („ochiurile de geam”) fiind încrucişată octopartit. La parter şi la etaj, la stânga-dreapta faţadei principale, ferestrele sunt hexapartite iar la parter, deasupra fiecărei ferestre, a fost realizat un fleuron-baghetă linir, egal cu latura mică (lăţimea) a ferestrei, la începuturile clădirii din piatră fasonată apoi, după anii 1830 cel mai sigur, tot la ideea arhitectului Ion Niuni, din gesso-ipsos (grund italian).5

31/07/2015

IONEL BOTA

Barocul flamboaiant. Forme și structuri în decorațiunile și organizările sălii barocului vienez de la Teatrul Vechi din Oravița

În Banatul Montan, cea mai reprezentativă clădire din perioada de expansiune a barocului vienez este Burgtheater-ul din Oraviţa, Teatrul Vechi, azi Teatrul Vechi Mihai Eminescu. La exterior şi mai cu seamă interioarele edificiului poartă amprenta unui stil baroc cu elemente simplificate, principal argument pentru încadrarea clădirii în categoria monumentelor barocului târziu sau barocul vienez din România. Ansamblul elementelor artistice se păstrează intacte până astăzi şi mărturiseşte prioritatea clădirii, prima de acest gen din spaţiul culturii române actuale, în vreme ce vechile clădiri şi scene improvizate din Sibiu, Oradea, Arad s-au modificat radical ori au alt sediu. Teatrul Vechi din Oraviţa nu s-a modificat de la inaugurarea sa, nici la exterior şi nici în organizarea interioară a spaţiilor.
Descrierea ansamblului arhitectural şi a elementelor artistice ale barocului vienez, barocul târziu, a fost realizată pentru prima dată în monografia pe care am dedicat-o Teatrului Vechi din Oraviţa, începând cu 2003, volumul I, 2005, volumul II, 2007, volumul III și 2013, volumul IV. Toate concluziile converg spre originalitatea reprezentărilor şi dezvoltă impresia puternică pe care Burgtheater-ul din Oraviţa o impune din 1817 şi până astăzi.

1. Coordonarea proiectului și-o asumă arhitectul Ion Niuni (Niuny), format la Berlin, Viena, Roma și Napoli. Principalii sprijinitori i-au fost colegii săi de generație, valoroșii Friedrich Schinkel (1781-1841), W. Tischbein (1751-1829), Reinhart (1761-1847), prietenul lui Schiller, tirolezul Koch (1768-1834) și vienezul Jeronimus Platzger, cel care va rezolva, pentru orăvițeni, schițele și planșele care au servit imitării modelului Burgtheater-ului imperial, la scară mică, de 1/6, prin efortul echipei conduse de artistul Francisc Knée. Cum modelul vienez nu mai există, de la dezafectările acelei clădiri între 1888-1890, a crescut și mai mult valoarea copiei de la Oravița care, firesc, a preluat importanța vechiului model.

06/05/2015

10/12/2014

Printre cele mai cunoscute premiere care au avut loc în Oraviţa, fostul centru administrativ-economic al Banatului Montanistic, se numără: primul edificiu teatral, prima cale ferată (Oraviţa - Baziaş), prima gară sau prima cale ferată montană (Oraviţa-Anina). La acestea se adaugă şi prima farmacie m…

09/12/2014

IONEL BOTA

Marila, staţiunea de vilegiatură şi climaterică,
sanatoriul şi relaţiile cu aşezăminte de profil din zonă

La acest tablou al preocupărilor locale pentru punerea bazelor moderne ale instituţiei medicale, istoria Sanatoriului de la Marila, din preajma Oraviţei, vine să ofere alte importante argumente. După finalizarea şoselei montane Oraviţa-Steierdorf-Anina, în 1847, cu legătură pe Valea Almăjului, ca urmare a operaţiunilor de modernizare a traseelor din aşa-zisa Ungarie de Sud (cu aproximaţie, Banatul întreg) şi pe baza proiectelor comisiei E. Fenyes,30 pitorescul Oraviţei şi zonei Marila, aerul curat, ozonat, al regiunii atrag atenţia turiştilor ocazionali dar şi autorităţilor oficiale ori persoanelor specializate cu preocupări de balneoclimatologie.
În numele comunităţii locale dar şi cu sprijin financiar de la Viena şi Budapesta, medicul Moritz (Mór) Hoffenreich ridică trei clădiri pavilion, folosite şi pentru vilegiatură dar şi ca „sanatoriu alpin”. Lucrările încep imediat după 1870 şi sunt finalizate în vara anului 1871, stabilimentul îndeplinind criteriile unei veritabile staţiuni climaterice, din 1878 cu denumirea oficială „Höhenkurort Marilla“, şi care „ceva mai târziu a devenit cel mai cercetat şi elegant sanatoriu pentru bolnavii de plămâni.”31 Terenul a fost cedat de StEG iar denumirea, păstrată până azi, vine de la un Michael Marilla, macedoromân la origine, nepotul baronului de Sina, unul din finanţatorii şi acţionarii StEG, la fondare.
Pe hărţile zonei, coordonatele indică Marila ca fiind situată la 714 m deasupra nivelului mării, pe platoul Brădet. Din perioada 1882-1885, instituţia devine stabiliment pentru tratarea bolilor de plămâni dar şi pentru recuperare medicală, fiind amenajată cu paturi şi beneficiind de un personal prestigios.32 Într-o lucrare de specialitate apărută la Viena în 1884, staţiunea Marila este menţionată la capitolul staţiunilor balneare (balneo-climaterice) din Mitteleuropa, fiindcă în preajmă, la Brădişor, e activă o colonie sanatorială particulară.33 Cu acest prilej se fac menţiuni asupra metodelor terapeutice şi instalaţiilor medicale de care beneficia această staţiune: hidroterapie, inhalaţii, electroterapie, masaje, cure naturiste de struguri şi zer.34
Până la 1900, Marila avea în jur de 100 de paturi şi un personal de 12 medici curanţi şi alţi 38 de angajaţi auxiliari. În 1905 a fost editată o broşură dedicată istoricului Marilei iar un „prospekt” a fost imprimat mai târziu, conţinând informaţiile furnizate de întemeietorul M. Hoffenreich. Fotografii din epocă reproduc imagini cu parcul din preajmă, pădurile de conifere, traseele pentru cura homeopatică.35
Aici a fost adus, în 1901, pentru consult şi tratament, principele moştenitor Franz Ferdinand. Iar în 1903, registrele vechi atestă prezenţa scriitorului Thomas Mann în legătură cu care destui cercetători în istoria culturală plasează motivele inspiraţiei pentru atmosfera romanescă din „Muntele vrăjit”. El nu a fost la tratament ci să-şi viziteze un prieten, o fotografie document fiind publicată de noi, acum c’ţiva ani, în cartea apărută la Editura TIM din Reşiţa ţi dedicată istoriei medicale din Ţara Caraşului şi din Oraviţa. Alte menţiuni cu privire la prezenţa unor personalităţi ale vremii, fie la Marila, fie la alte staţiuni orăviţene, înainte de 1918, fac referire la împărăteasa Sissi, la Iosif d’Ester, directorul Institutului Anglican al maicilor din Bucureşti, apropiat al regelui Carol I, la profesorul de la Liceul „Gheorghe Lazăr” din capitala Vechiului Regat, Carol Fischer.
Din păcate, în cursul evenimentelor din iarna şi primăvara anului 1919, vilele de la Marila au fost distruse parţial, înr-o perioadă de interregn administrativ, Banatul, evacuat nu fără incidente nefericite de armata austro-ungară şi apoi de cea sârbă, devenind provincie în cadrul României Mari, conform deciziei istorice de la Alba Iulia, din 1 Decembrie 1918. La hotărârea Consiliului de Administraţie al UDR, inspectorul silvic Edward Worinski preia conducerea lucrărilor de reamenajare a vilelor distruse, operaţiunea durând între 1923-1925. Uneori, reparate, pavilioanele sunt închiriate unor familii din Timişoara.
Medicul Nicolae Belu susţine la Arad, unde se organizase Congresul Medicilor din România, între 18-19 decembrie 1927, ideea reamenajărilor şi a finanţării lucrării de către instituţii guvernamentale. Încă la 1931-1932, Ion Ţeicu lua atitudine faţă de starea proastă a vilelor vechi, în ziarul său „Românul”. În bugetul Ministerului Muncii şi Sănătăţii Publice sunt 15 milioane şi 25 milioane rentă de stat, din 1932 Căraşul fiind trecut în Registrul de Operaţii Financiare-Investiţii cu proiecte spitaliceşti în Oraviţa, Reşiţa, Moldova Nouă şi Bozovici. În 1934, Liga Naţională contra Tuberculozei îşi alege preşedinte pe doctorul G. Costinescu, viitor ministru al sănătăţii în guvernarea liberală. Între obiectivele însemnate ale Ligii se află şi acelea vizând ridicarea unor sanatorii speciale în ţară, astfel că în 1936 încep lucrările de construcţie, concomitent, la Marila, Dobriţa (Gorj), Moroieni (Dâmboviţa) şi Turia (Covasna).
Grupul de iniţiatori locali, senatorul liberal Virgil Musta, protopop Ortodox de Oraviţa, deputatul liberal Octavian Furlugeanu, prefectul liberal Pavel Liuba, primarul liberal orăviţean medicul Dimitrie Carabaşiu, medicul şef Nicolae Belu, doctorul Ion Ţeicu, Pavel Lazăr, specialişii veterinari A. Perian şi Ştefan Crăiniceanu, cu toţii membri în comisia locală de restaurare a stabilimentului, pun bazele noului sanatoriu şi a unui spital judeţean în Oraviţa. O menţiune aparte se impune acum, în situaţia în care destule pliante-reclamă adeveresc importanţa locului nu doar pentru tratament ci şi pentru turism şi vilegiatură de sezon. Stabilimentul, aflat o perioadă în proprietatea întreprinzătorului Ştefan Ţunea, era situat „în mijlocul codrilor de brazi”, la o altitudine de 800 m, cu „un izvor cristalin de munte”, masa „e de primul rang, de patru ori pe zi, cina proaspătă, lapte de munte”, pliantul invitând încă din titlul său: „Vizitaţi Staţiunea Climaterică Marila.”
Survenind evenimentele celui de-a doilea război mondial, aceste lucrări cunosc întreruperi, fiind reluate după 1943. În acelaşi timp cu ridicarea noii clădiri a sanatoriului se finalizează re-amenajarea vechilor vile care constituiseră spaţiile utilitare din prima etapă de existenţă a Sanatoriului Marila, până la 1942-1943. În vara anului 1946 situaţia finalizării lucrărilor la noul edificiu revine competenţelor date prin lege Căilor Ferate Române. Între lucrările realizate prin muncă voluntară, în intervalul 1947-1948, se cita conducta Agnita-Botorca şi Ceanul Mare-Cluj dar şi Sanatoriul Marila care, din 1947, intra în administrarea C. F. R..
În 1948, noul sanatoriu reintră în activitate, cu 500 de paturi şi sub direcţia medicului Ionel Crăciun, urmat de Ion Ştefănescu, Petru Craioveanu, Gheorghe Vidraşcu, Dumitru Marian. Iar în 1952, iniţiativa medicului ftiziolog Virgiliu Golli determină autoritatea sanitară a regiunii Banat să preia şi vilele renovate ale fostei Staţiuni Marila pentru un sanatoriu TBC cu numele Brădişor, numărul de paturi fiind 150. Din 1956 medicul Constantin Burlă preia conducerea spitalului sanatorial, repară vila nr. 2, organizează o şcoală şi o creşă pentru copiii angajaţilor, blocul administrativ, numărul paturilor fiind de 200. În anii ’70 din veacul XX avem 625 de paturi. Din acelaşi an farmacia este condusă de Ştefan Keller.
Cum zona atrăgea şi turişti dar şi oameni care necesitau tratament medical, în 1897 se deschide un alt stabiliment, Sanatoriul „Sommerfrische”, lângă Steierdorf, urmat în 1900 de Sanatoriul Staţiunii de Sus (Valea Minerilor, Bányávölgy), în oraşul Oraviţa, inaugurat la 21 iulie 1900, pe terenul Fabricii de Sape şi Ciocane, lângă Lacul Mare, colaborând Franz Grau, George Petrovici, director al stabilimentului, Gheorghe Jianu.36 La Bányávölgy e activ în acei ani medicul Nettel. Se tratau afecţiuni motorii, era amenajată o secţie fizioterapeutică iar medic curant era ginerele lui Simeon Mangiuca, doctorul Ludovic Meheş-Stupariu, ardelean din Sălaj, autorul unui volum imprimat în 1908 la tipografia românească „Progresul”, Sfaturi de igienă.
Din Oraviţa, pentru necesităţile sanatoriului din Marila, era adusă cu transporturi speciale, zilnic, apă de la „Naturheilbad” (Baia Naturală), instituţie deschisă publicului încă din 1888 de arhitectul Franz Sittner, în Oraviţa Montană. Sursa de apă, cu valenţe curative apreciate, venea prin sistemul de aducţiune de sub Muntele Simion, din apropierea oraşului.37
În 1893, completând procedeul tratamentului homeopatic practicat la Sanatoriul Marila, avocatul Aurel Maniu, medicul Georg Scheda şi arhitectul Franz Sittner amenajează un stabiliment, tot în Oraviţa, purtând numele de „Băile Kneipp”, fiindcă arhitectul efectuase o călătorie la Wörishoffen, în Germania, la autorul iniţiator al curei naturiste, renumitul preot Sebastian Kneipp.38
Relaţia specială dintre băile amenajate în cartierul orăviţean Forviz şi sanatoriul situat pe platoul Brădet, deasupra Oraviţei, se poate argumenta şi prin amenajarea unui traseu pe care să-l parcurgă cei veniţi la tratament, un drum trecând prin peisajul pitoresc al lacurilor orăviţene, apoi prin pădurea de brazi, „Kneipweg”.