21/09/2023
Harul din Aegina să fie mereu cu voi!💙🇬🇷
10
Deja lucrurile curgeau firesc, mergând după voia inimii. În câteva zile, după o Vecernie plină de smerenie şi pocăinţă, Mitropolitul Grigorios îl chemă în biroul său. Era un bătrânel inimos, cu chip ascetic. Lângă el şedea surâzător un om de vârstă medie, cu păr cărunt şi cu bărbuţă scurtă, bine îmbrăcat, cu lanţ de aur prins la jiletca de catifea.
- Ţi-l prezint, Nectarie, pe chir Yannis, Yannis Horemis, un om deosebit, un om foarte darnic, fiu ales al Bisericii noastre.
De bună seamă îl cunoştea din auzite şi-l văzuse de câteva ori la Sfintele Liturghii. Făcu o plecăciune adâncă.
- Apropie-te, apropie-te, Nectarie... îl chemă Mitropolitul. Domnul doreşte să te cunoască şi vrea să afle chiar de la tine care ţi-a fost viaţa până acum. Socot că-i poţi încredinţa totul. Nu ai a te teme că vei fi păgubit. Simţi o strângere de inimă şi se înroşi uşor. Apoi se aşeză lângă notabil. Cu vocea sa lentă şi melodioasă prinse a-i pune tot soiul de întrebări. De unde era de fel, cm a plecat şi cm a ajuns în insula lor.
- Aud că vă distingeţi prin asceză, rugăciune şi studiu sistematic, îi spunea mereu.
- Mulţumesc, mulţumesc..., îi răspundea cu glas pierit, roşind şi mai mult.
Şi, inspirând adânc, se întoarse la cele din trecut, îşi aminti de cheiul din Sylivria, de felul cm plecase binecuvântat de maica sa, doar cu o bocceluţă, fără nici un ban.
- Domnia voastră, Dumnezeu a îngăduit să se strice maşinăria v***rului care astfel nu putea pleca din port. Atunci căpitanul s-a milostivit de mine, îngăduindu-mi să urc pe punte. Mai târziu însă, când s au controlat biletele, m-am aflat într-o situaţie foarte grea, căci căpitanul se retrăsese să se odihnească, iar controlorii nu ştiau că el îmi îngăduise să călătoresc fără bilet şi-mi tot cereau banii pe bilet. «Sunt sărac», le spuneam. «Milostiviţi-vă de mine, căci sunt tare sărac». Atunci din nou am văzut că Dumnezeu nu m-a părăsit. Ci a trimis un tânăr nobil, un tânăr înalt cu guler alb, un tânăr cucernic care, auzind cele ce se întâmplau, îmi veni în ajutor... Dar de ce plângeţi, domnule?
Horemis însă, acoperindu-şi faţa cu mâinile, plângea întruna. Grigorios se temu că păţise ceva, aşa că se ridică să-l ajute...
- Fiule, zise în cele din urmă Horemis. Fiule, de ce nu te-am aflat atâta timp? Ce coincidenţă! Aşadar, tu eşti tânărul care a plecat singur din Sylivria, ca să-şi găsească de lucru şi să studieze? Tânărul pe care tocmai l-ai pomenit e un nepot de-al meu. Mi-a povestit întârnplarea care m-a mişcat foarte tare... De atunci te tot caut. Slavă Domnului! Hai, aşadar, cere voie de la Mitropolit şi cere-i şi binecuvântarea şi grăbeşte spre Atena... Grăbeşte-te să-ţi completezi studiile gimnaziale. Eu îţi voi da tot ce ai nevoie. Doamne, cu ce cuvinte şi cu ce grai ar putea exprima profunda recunoştinţă ce îl cuprinse?
Din nou pe vas. Din nou valurile Mării Egee. Tot mai jos, spre Atena. Întâlnirea cu capitala regatului, cu vechea cetate a Atenei, cu cetatea antică a Academiei şi a sofiştilor. Veacuri de istorie. Şi ce s-a ales? Acum e un oraş-sat, un oraş ce abia se naşte. Ajunse în portul Pireu, unde stăteau ancorate numeroase nave, aprins de o flacără sfântă, flacăra setei de învăţătură. Şi, pe ce se înteţea setea, şi drumurile i se deschideau înainte. Toate mergeau după voia inimii. Ajunse în port şi simţi cm asupră-i plutea umbra unui înger apărător. Plutea umbra cunoscutului Horemis! Cu o mie cinci sute de ani în urmă aici veniseră Sfântul Vasile, Sfântul Grigorie, spre a studia la pe atunci înfloritoarea Academie. Cu neputință să-şi ascundă şi să nu-şi manifeste bucuria. De bună seamă ceea ce vedea nu era întru totul vrednic de admiraţie, însă prezenţa sa în acel loc era o dovadă deplină a proniei dumnezeieşti. Atena! Gimnaziu, studiu, slujbe... Nici nu-şi dădu seama cm trecu vremea. Pentru a dobândi cât mai repede cele trebuincioase, scrierile, cărţile, profesorii, directorul gimnaziului, îi acaparau aproape toată atenţia. Zarva de pe uliţe, palatul, trăsurile, cafenelele, parlamentarii şi ziariştii veneau şi piereau ca nişte umbre, ca nişte furi. Petrecu ani în şir apropiindu-se de biserică, cunoscând oameni noi, călătorind în Chios şi întorcându-se înapoi în oraş. Apoi îşi luă diploma. Protectorul său cel trimis de Dumnezeu, mulţumit de rezultatele sale, îl trimise apoi la Alexandria, să-l cunoască pe prietenul său, Patriarhul.
Din nou pe v***r. Din nou pe un colos cu aburi, al cărui coş mare scotea nori negri de fum. Pluteau tot mai jos şi mai jos, îndreptându-se spre tărâmurile mitice ale sudului. Sofronios era în vremea aceea un bătrân respectabil, în jur de optzeci de ani. Timp de trei ani fusese Patriarh Ecumenic la Constantinopol, unde condusese destul de bine. Fu silit să părăsească Tronul Patriarhal de felurite evenimente legate de tulburările izbucnite în Balcani. Pe Scaunul de Patriarh al Alexandriei urcă în anul 1870 şi, în ciuda vârstei înaintate, făcu lucruri destul de bune. Ocupaţia şi stăpânirea britanică îi deschiseră drumul spre succes. Îndată ce se întâlniră şi tânărul se plecă să i se închine, după ce îl cântări din privire, îl aprecie, avu grijă de el şi-l puse la dreapta sa. Aceasta-i era firea. Fie îţi întindea mâna şi-şi deschidea inima, fiindu-ţi ca un părinte iubitor, ajutându-te să progresezi, fie îţi închidea uşa în nas şi oricât băteai, zadarnic. Nu-ţi mai deschidea niciodată.
- Fiule, să te duci iar la Atena, să te înscrii la Facultate, îi spuse binevoitor, după ce-i ascultă povestea cu interes aprobator.
Patriarhia îţi va sta alături şi te va aştepta. Îţi vom da şi o scrisoare de recomandare către rectorat. Nu te îndepărta de drumul ce ţi s-a deschis... asceză, studiu şi rugăciune. Astfel, ţelul îți va fi binecuvântat de Bunul Dumnezeu. Fereşte-te de mireni şi de fraţii făţarnici.
Plecă «iute» din Alexandria. Odată ajuns în Pireu luă v***rul spre Chios, ducându-se la Nea Moni (Noua Mănăstire), unde era ucenic. Stareţul Nikiforos, fie ca Domnul Dumnezeu să-l odihnească-n pace, l-a primit mai cald ca un părinte. Întotdeauna fusese foarte sever şi drept. Aflând totul şi învoindu-se cu Patriarhul, îi îngădui să facă studii superioare. Chiar şi acum are în valiză, în mica sa arhivă scrisoarea în care sta scris: «Se îngăduie ierodiaconului Nektarios D. Kefalas, frate la Nea Moni, să meargă Ia Atena, spre a-şi continua studiile la Universitate. Îl recomandăm celor ce îl vor avea în grijă, ca pe unul ce este cucernic, moral şi virtuos...».
Din nou, student în cetatea antică a Athenei. Între numeroasele călătorii şi «mutări», se petrecu un eveniment trist. Bunul Horemis, protectorul său, închise ochii, strămutându-se la cele veşnice şi părăsind această lume a deşertăciunilor. Mult l-a mai îndurerat această moarte! Şi el fusese cândva copil sărman, un firicel smerit în iarbă, ieşit în lume spre a lupta. De jur-împrejur doar spini, plante otrăvitoare şi doar din loc în loc trandafiri «nobili şi binemirositori». Copil al patriei sale şi al Bisericii sale. O noapte întreagă priveghe undeva într-o bisericuţă pe Lykavittos, rugându-se pentru «odihna sufletului adormitului rob al lui Dumnezeu, Ioannis». pentru odihna acestui suflet nobil. Şi iarăşi Bunul Dumnezeu, de Care omul, în clipele sale de cugetare, se miră cm de îi iubeşte deopotrivă pe cei drepţi şi pe cei nedrepţi, nu l-a părăsit nici atunci. Chiar în momentul în care i-ar fi fost greu să întindă mâna spre a-i cere ajutorul lui Sofronios, pentru a-l sprijini în multele sale nevoi, prinzând curaj, participă la concursul organizat de Decanatul şcolii, la «Fundaţia Papadakeio», câştigând o bursă. Cu o mie de drahme vechi pe lună putea foarte bine să-şi continue şi să-şi desăvârşească studiile.
.. Numai înţelepciunea lui Dumnezeu îl înfrumuseţează pe om, făcându-l să se apropie de frumuseţea cea duhovnicească, devenind un mic artist creator. Grecia avea o tradiţie a evlaviei şi o istorie milenară. În timpul studiilor încercă să cunoască oarecum indirect norodul patriei eliberate. Toate erau inegale, toate erau încurcate. Epoca lui Farmakidis, în timpul Bavarezilor, împlântase cuţitul chiar în inima Bisericii Luptătoare a neamului robit. Clerul, sfântul luptător în acei ani negri, îşi coborî privirea în pământ, în ţărână. În fiece an îşi schimba obiceiurile, încetând a mai fi conducător, luminător şi sprijinitor. Alunecă, devenind o simplă îndeletnicire, căzând în rutină, în samavolnicie. Iar norodul, din instinct, înţeleptul norod de veacuri, pricepu - dar de-acum era deja legat de politicieni, de demagogi, de cărturari. Aşa că o dădu pe satiră şi pe ironie. Vai şi amar când cele sfinte şi cuvioase, cad din cinstire şi respect, ajungând subiect de satiră. Pâinea se câştiga cu sudoare multă în Atena acelor ani. Adesea fu nevoit să stea nemâncat ca să salveze oameni, suflete «pentru care a murit Cuvântul întrupat», oameni ce veneau la el, apăsaţi de lipsuri. Îşi aminti de o tânără femeie din Karystos, rămasă văduvă, care îşi îngropase singurul copil, odorul cel mai drag, rodul cununiei sale cu omul îndrăgit, după care, deznădăjduită, neputincioasă şi nefericită, bântuia pe uliţi desculţă, cu părul vâlvoi, cu amărăciunea şi cu durerea zugrăvite în priviri. Cât de greu îi era să-i convingă pe unii dintre studenţi, colegi de-ai săi, să dea ceva din mâncarea lor, pentru a o ajuta cât de puţin.
- Voia lui Dumnezeu, dragii mei colegi, voia lui Dumnezeu.
- Dar oare voieşte Dumnezeu să-mi primejduiesc eu sănătatea, să mă lipsesc de mâncare şi să flămânzesc, ca să alin doar un grăunte din necuprinsa nefericire ce domneşte în jurul meu? cuteză unul să întrebe, unul care, mai târziu, deveni Mitropolit.
Îl privi plin de uimire. Îşi aminti că i-a răspuns colegului:
- Frate, orice lucru care ne împlineşte visele şi scopurile noastre omeneşti, este voinţa noastră personală.
Apoi continuă:
- De exemplu orgoliul, orgoliul nostru de a deveni doctori în Sfânta Ştiinţă este oare voia lui Dumnezeu?
- De bună seamă că este.
- Hm, nu prea avem de unde şti asta. Am pornit să atingem o ţintă doar prin hotărârea, voia şi strădania noastră personală.
Cine ştie, poate această discuţie va fi fost de folos colegilor săi de studenţie, îndrumându-i pe calea cea bună.
În acest impas duhovnicesc, apăruse la un moment dat un intelectual, un râvnitor mirean, foarte cultivat, bun cunoscător al Scripturilor, Apostolos Markakis. Acesta îşi dedicase toată viaţa şi activitatea curăţării Bisericii elene. Biciuia cu pana şi cu scrisul său plin de vigoare simonia, organizaţiile oculte ale masonilor şi toate teoriile materialiste ce circulau prin Universitate. Numai că avea unele poziţii extreme privind esenţa sufletului şi se mai amesteca şi în plasa politicii. Nectarie nu avu ocazia să se apropie prea mult de el spre a-l cunoaşte mai bine, deşi tare şi-ar fi dorit. Îi citea scrierile şi ziarele unde scria şi, deşi personal nu era de acord cu poziţiile sale extreme, lucru pe care l-a şi menţionat într-unul din studiile sale, din multe puncte de vedere îl socotea a fi un luptător creştin plin de eroism. În cele din urmă, fiindcă a intrat în conflict cu Sinodul din pricina poziţiilor sale exagerate cu privire la esenţa sufletului şi s-au despărţit, în calitate de cleric, Nectarie a dovedit cuvenită supunere şi ascultare faţă de «cei mai în vârstă» şi a evitat să-i mai citească scrierile. Viaţa de student îşi avea şi părţile ei frumoase, «oazele sale» unde ajungea la răstimpuri. Îşi aminti o mică excursie, într-o zi însorită, când, după ce economisiseră bani îndeajuns, închiriară un tramvai cu cai, cu care coborâră în Phaliro, în Deltă. Acolo, pe ţărmul nisipos al Golfului Saronikos , rămaseră uluiţi, îmbătaţi de farmecul simplităţii naturii, privind fără să se sature bălaiul soare atic şi albastrul unic al mării, strălucind la fiece mişcare cu mii de sclipiri argintii. De câte ori în astfel de seri nu cântau triumfalul Imn al Vecerniei «Lumină lină a sfintei slave...», cu inimă deschisă spre Marele Binefăcător!... încă îşi mai aminteşte, n-a uitat nimic...În cele din urmă însă toate acestea trec şi se destramă; rămâne doar o umbră, doar amintirea. Apoi după ce se scurseră toţi acei ani, luând diploma, căpătă titlul de doctor. Fiece dorinţă omenească, odată împlinită, se înceţoşează, pierzându-şi strălucirea, de nu stăm în locul pe care îl voieşte Dumnezeu. Se înceţoşează, lăsând în suflet un gol profund. Dacă însă cele dorite sunt aşezate dincolo de acest tărâm, în spaţiul Patriei celei veşnice, îşi schimbă culoarea şi nuanţele, înveşmântându-se în verdele nădejdii.
.. «îşi luă diploma». Şi se îmbarcă iar pe un v***r, spre Alexandria. Patriarhul îl întâmpină cu braţele deschise. Până acum viaţa revărsase asupră-i razele Proniei Dumnezeieşti. Simţea cm i se revărsa din inimă un val de recunoştinţă. Recunoştinţă, dar şi un simţ profund al datoriei. Mult de secerat, dar secerătorii puţini. Nimic, dar chiar nimic nu-i aparţinea. Toate erau ale lui Dumnezeu şi ale martiricei Sale Biserici Ortodoxe. Ca să nu uite niciodată, ca să nu i se strecoare în inimă, prin vreo crăpătură «microbul mândriei», comandă o bucată de carton alb, pe care scrise cu litere de-o şchioapă data când, copil sărman, pornise de pe cheiul Sylivriei.
- Tronul Alexandriei, Nectarie, te priveşte ca pe un tânăr de viitor, ca pe un strălucit membru al său, îi spuse Patriarhul de două trei ori. Deja, fiule, ai cele trebuincioase.
- Vă sunt veşnic recunoscător, răspunse emoţionat.
Chiar şi astăzi nutreşte aceleaşi sentimente. Hirotonirea sa ca preot se săvârşi cu fast şi măreţie bizantină de către însuşi Patriarhul în biserica patriarhală a Sfântului Sava, într-o duminică, înaintea Buneivestiri, cu patru ani în urmă. Biserica era plină de credincioşi, de nu aveai nici unde să arunci un ac. Măgulitoarelor cuvinte rostite de bătrânul Patriarh în timpul hirotoniei, le răspunse încet şi cu emoţie, fără prea multă retorică, vorbind despre Semănător şi despre sămânţă. Porni de la câteva cuvinte ale lui Sofronios, pe care l-a prezentat ca pe un semănător, ca pe un lucrător al Cuvântului Dumnezeiesc. Cuvântul Dumnezeiesc, descris în chip unic şi irepetabil în exemplara parabolă, de Neprihănitele Sale buze, se aseamănă cumva cu bobul de grâu. De bună seamă, nu în privinţa dimensiunilor şi a formei, de vreme ce Cuvântul este Duh care «vine, trece şi pleacă», ci în privinţa unor caracteristici ale sale. Bobul de grâu este ceva neînsemnat, ce poate fi strivit de cea mai mică greutate. Tot astfel şi Cuvântul Dumnezeiesc, în aparenţă este foarte mic şi neînsemnat, rostit de buzele preotului, fiind mereu dispreţuit de puternicii lumii. Însă în pământul rodnic, bobul de grâu, după ce putrezeşte şi moare, reînvie, străpunge pământul cu o putere de nebiruit şi înmugureşte, dând rod însutit. Lucrurile se petrec la fel, ba chiar cu şi mai multă putere, în ce priveşte Cuvântul Dumnezeiesc. Acesta iese de pe buzele preotului, ale călugărului, ale credinciosului râvnitor, «trece» şi se sălăşluieşte în inimile oamenilor. Însă nu toate inimile sunt pământ roditor. Unele sunt stânci, altele sunt acoperite de spini, iar altele sunt pline de otravă. Oh, de-am deveni toţi pământ roditor! Cuget smerit şi răbdare... «Răbdarea este un izvor dătător de viaţă, îndreptăţire nebiruită, încununare veşnică». Preot al Celui Preaînalt. propovăduitor şi mărturisitor!
După cinci luni îi fu încredinţată «funcţia» de Arhimandrit la Biserica Sfântul Nicolae, în Cairo, de către Mitropolitul Nubiei şi, imediat după aceea, primi sarcini de predicator şi de secretar al Patriarhiei, în marea capitală arabă. Nu apucă însă a sluji nici două luni în acest post, că i se încredinţă postul de Epitrop patriarhal. Muritor fiind şi păcătos, oare să-l fi ameţit oarecum, să-l fi zăpăcit «succesul» şi toată această neaşteptată glorie ecleziastică? În vremea aceea, seara, ca să scape de «fierbinţile săgeţi ale celui viclean», nu mânca şi nu bea nimic. Stând în genunchi, citea cu smerenie canonul Sfântului Andrei Cretanul, plângând întruna şi cerând sprijinul şi ajutorul ceresc. Pe atunci începu a cunoaşte oameni, greci de-ai locului, norod anonim. Nu pregetă să găsească şi să dea piept cu nefericirea, cu durerea, spre a uda şi a răcori deşertul însetat... încercă să devină lucrător, semănător al Bobului Dumnezeiesc în inimile oamenilor. Încă încercă să se îngrijească şi să sprijine decorarea bisericii patriarhale, închinate smeritului Sfânt al mării, cel atât de cunoscut ca făcător de minuni pe mare şi, tot căutând, găsi un pictor, care să-i picteze pe cei patru Evanghelişti, pe Profeţi, pe Domnul Mântuitorul nostru, pe purtătorii de ramuri din Duminica Floriilor şi Preasfânta Treime... Câtă alergătură, până reuşi să strângă cincizeci şi una de sterline de aur. Câtă alergătură, câte chete, câte rugăminţi, câtă osteneală. «Minunat este Dumnezeu întru sfinţii Săi».
Şi iată, după câteva luni de lucru, în 15 ianuarie 1889, «bătu la porţile inimii» cea mai mare dintre măriri şi deveni Mitropolit. La aşa ceva nu se gândise niciodată; nici nu ceruse şi nici nu se aşteptase la aceasta. Multe lucrări în Egipt - muncă, răspundere şi funcţii. Mitropolitul Nil al «odinioară strălucitoarei Mitropolii din Pentapolis, cea aflată sub ascultarea Scaunului Patriarhal al Alexandriei», muri pe neaşteptate, iar Sofronios, dintre doi candidaţi îl socoti pe el potrivit pentru această înaltă slujire! În aceeaşi biserică patriarhală din Cairo, închinată Sfântului mării, fusese hirotonit Mitropolit de Pentapolis cu fast bizantin şi, totodată, cu simplitate, de către Patriarh şi alţi doi Mitropoliţi, fostul Mitropolit Antonios al insulei Corfu şi Porfirios al Sinaiului, luând cârja arhierească pentru a păstori oile cuvântătoare din ţara Sfântului Evanghelist Mucenic Marcu. Procesul verbal al alegerii şi al hirotonirii sale rămâne veşnic în amintire, fiind înscris în al şaizeci şi şaselea codice al Patriarhiei, undeva, pe la pagina 394. Îşi aminti că buzele i se uscaseră şi-i tremurau când, la acea de neuitat Liturghie duminicală, în toată strălucitoarea măreţie patriarhală, au început chiar dintre Uşile împărăteşti să spună «mărturia Credinţei Ortodoxe»; «Nektarios, prin mila lui Dumnezeu, candidat la Sfânta Mitropolie de Pentapolis, cu propria mea mână, te-am pus înainte...» Ajunse la cea mai înaltă treaptă, pe cea mai înaltă poziţie duhovnicească, îşi puse «mitra şi sacosul de arhiereu», începând o nouă activitate.
Oare de ce turma, norodul necunoscut, l-a primit şi l-a îndrăgit într-atât chiar de la început? Un zvon prinse a se răspândi prin tot oraşul. Un zvon despre Nectarie, un zvon primejdios şi distrugător. Oare de ce îl iubeau atât de mult şi numele său era pe buzele tuturor? «Omul, vânt ce trece şi nu se mai întoarce...». Neînsemnat, din lut, binecuvântat cu cele mai înalte de către Domnul Hristos, Mântuitorul nostru. Vai şi amar dacă şi-ar fi uitat jurământul, călcîndu-l, dacă s-ar fi culcat pe lauri, dacă s-ar fi îndreptat spre atracţiile acestei lumi. Mai bine nu s-ar fi născut, decât să facă aşa ceva. Un zvon prinse a se răspândi şi se tot duse... Zvonul crescu treptat şi, lovind ca un bici, se preschimbă-n otravă. Părintele său, ţăranul simplu din Sylivria, muncitorul neştiutor de carte, obişnuia să-i spună, cu gând curat: «Mai bine, fiule, să fiu grâu decât diamant». «Ce spui, tată?» îl întrebau copiii. Un zâmbet îi înflorea pe chip, când le răspundea: «Copilaşii mei, cel care suie şi tot suie şi face tot felul de lucruri, vrea, nu vrea, face tărăboi, atrăgând asupră-şi dorinţe şi blesteme». Dorinţe şi blesteme, părinte drag. Iată-l, pribegind în exil. Alungat, defăimat, prigonit. Nu spuse nimic, auzindu-le calomniile. De uimire, nu mai putu spune nimic. Aşa că acum se îndreaptă din nou spre Atena, spre vechea Eladă, spre vechea cetate a Atenei, ce se chinuia plină de demagogi şi cărturari, fără să ridice flamura alb-aurie a celor robiţi. Călătoreşte cu buzunarele goale, cu două-trei valize, o mulţime de manuscrise ce-şi aşteptau editorul, câteva cărţi şi-o inimă întoarsă spre Golgota. O pasăre spintecă văzduhul. Să fie oare vultur? Fără să vrea se mişcă, se ridică de pe fotoliu şi-şi înalţă mâinile a rugă. «Doamne», şoptesc buzele sale. «Doamne, nu le socoti această povară celor ce mi-au pus-o pe umeri. Luminează-i să se trezească şi să se spovedească, să se învrednicească de Sfânt Sângele Tău spre iertare mântuitoare. Mai cu seamă, Dătătorule al tuturor bunătăţilor, iartă-l pe Patriarh. E bătrân şi a plecat urechea la clevetiri. Umerii săi slăbiţi au fost împovăraţi de o mulţime de evenimente. De altminteri, îi datorez veşnică recunoştinţă». Coborându-şi uşor braţele, văzu cu uimire că v***rul trecuse de golful Libiei, şi că se apropia de Cipru, insula cea mare.
- Prea Sfinţite, auzi spunându-i o voce amabilă. Prea sfinţite, căpitanul vă invită în biroul său să vă ofere ceva bunătăţi. Tocmai a deschis o cutie.
Surprins, întoarse capul şi văzu înainte-i un tânăr în uniformă, înalt, mândru, brunet, cu un zâmbet amabil, aşteptând să-l ducă la căpitan.
- Doamne... am uitat de mine! şopti. Oare cm a fost cu putinţă... Amintiri, chipuri, şoapte ale trecutului... Mulţumesc, fiule. Mă simt mişcat. Transmite-i căpitanului multe mulţumiri din partea mea. Prefer însă să mă duc în cuşeta mea. Unde ne aflăm?
- Pe Marea Egee.
- Pe Marea Egee!... Avem vânt bun, slavă lui Dumnezeu.
- Aţi stat singur aici atâtea ore... să nu fi răcit, spuse stingherit marinarul.
- Nu cred. Şi chiar dacă aş fi răcit, tot n-are nicio însemnătate.
Privi de jur-împrejur; privirea-i adăstă o clipă, cu drag, asupra marinarului, izbutind să surâdă.
Sfântul Nectarie - Sfântul secolului nostru, Sotos Hondropoulos
