25/10/2019
Când am ajuns în Yazd, în centrul Iranului, am crezut că visez. Văzusem filme, fotografii, citisem despre Yazd, mă așteptam să recunosc locurile, să am o oarecare familiaritate cu spațiul. În tot ce văzusem, însă, un lucru nu era ca-n realitate: lumina. Un fel de lumină imposibil de redat, de capturat, uneori crudă, alteori albă, uneori aurie, alteori discretă și-ntotdeauna uimitoare, modelând orașul într-un fel aparte. Yazd înseamnă Dumnezeu în persana vorbită până în secolul 7 era noastră și ființă demnă de a fi venerată în avestană, o limbă folosită în mileniile de dinaintea lui Hristos. Am înțeles de ce Dumnezeul, acest Yazd, nu putea fi decât al luminii, de ce adoratorii săi, zoroastrienii, se rugau înspre o formă de lumină. Am înțeles cât de frumoasă e lumina care curge din acoperișuri, prin spărturi acoperite cu sticlă, în reședința de secol 19 în care am locuit. Am lăsat soarele să cadă peste mine, până la dispariție în Turnurile Tăcerii, cocoțate pe doi munți deșertici, loc în care zoroastrienii își lăsau morții în deplină singurătate pentru a fi mâncați de vulturi. Am traversat orașul la amiază, sub o lumină înnebunitoare, de care te adăpostești din când în când sub cupolele bazarurilor, în care se vând covoare și mărunțișuri, unde un băiat cu chitara, căutând și el umbra, a cântat Bang Bang a lui Nancy Sinatra, dar razele soarelui l-au dibuit repede, așa că părea un înger învelit în lumină, înger cu voce puternică, guturală și chitară ieftină, care-n pauzele de cântat trăgea visător câte o țigară. Am văzut și lumina focului sacru, care arde continuu de mii de ani, acum frumos expus în Templul Zoroastrian și-am trecut prin lumina filtrată de broderii în piatră din Moscheea de Vineri. Și-apoi, când soarele termină cu lumina lui, vine luna, care se oglindește în cupolele moscheilor și învie acoperișurile plate ale orașului, transformate în cafenele și ceainării, în restaurante și ascunzișuri pentru tinerii orașului.
Pe 18 aprilie, străzile din Yazd au însă o altfel de lumină. Se aprind focurile care prevestesc Anul Nou. Se aprind pe străduțele din orașul vechi și pe acoperișurile caselor. Oamenii sar peste ele, într-un ritual atât de vechi că a supraviețuit imperiilor care s-au distrus, civilizațiilor care și-au lăsat loc unele altora, religiilor care și-au schimbat Dumnezeul. E sărbătoarea celor câteva mii de zoroastrieni rămași în oraș, dar la ea participă toată lumea, cu speranța că Anul Nou va fi mai bun, mai luminos, mai ușor. Vă invit să facem asta împreună la anul, e o călătorie în care, cu siguranță, o să vă faceți niște rezerve de lumină.
Iran de Nowruz, Anul Nou iranian: O calatorie spirituala cu Ana-Maria Caia (11.03 – 22.03.2020) | Exact Travel Club