Primele căi ferate româneşti: Oraviţa Baziaş 1854 şi Oraviţa Anina 1863

18/12/2020

TVR+ - portalul video al Televiziunii Române

14/11/2020

„Aventura urbană” călătoreşte în Banat şi descoperă că Oraviţa este un oraş al premierelor naţionale: aici s-a construit primul teatru, prima linie de cale f...

03/04/2020

01/04/2020

31/12/2019

12/02/2017

Minunat! Un schimb de experiență cu băieții mei de la Oravița, care vor inaugura muzeul primelor căi ferate din România și se ocupă de amenajarea a două vagoane de epocă pentru călătoriile pe traseul montan Oravița-Anina, ar fi binevenit!

MOCANITA - VALEA VASERULUI !

08/07/2016

Un istoric al primei căi ferate montane din România, Oravița-Anina (1863), într-un pliant redactat de Centrul Cultural „Teatrul Vechi Mihai Eminescu”

05/05/2016

30/11/2015

IONEL BOTA

Cu o lună înainte de actul de la 1 decembrie 1918, din Alba Iulia, orăvițenii și satele din Caraș au hotărât: „Noi vrem să ne unim cu Țara!”

„REVOLUŢIA DE LA 4 NOIEMBRIE 1918” DIN ORAVIŢA ŞI TRIUMFUL IDEII NAŢIONALE ÎN BANATUL CĂRĂŞAN

Evenimentul memorabil a fost, fără îndoială, „revoluţia din 4 noiembrie 1918” de la Oraviţa, eveniment care trebuie să-şi ocupe locul firesc în paginile istoriei naţionale. Evenimentele din Oraviţa zilei de 4 noiembrie 1918 se înscriu pe un loc fruntaş între actele care alcătuiesc nemuritoarea cronologie a anului Marii noastre Uniri. Aşadar: 27 martie – Unirea Basarabiei cu România; 4 noiembrie – decretarea, la Oraviţa, a unirii ţinutului cărăşan (şi, prin extensie, a întregului Banat) cu vechiul regat; 27 noiembrie – Unirea Bucovinei cu România şi, în fine, 1 Decembrie 1918, actul de la Alba Iulia. Dar, cu aproape o lună înainte de Alba Iulia, orăviţenii şi populaţia satelor de pe Văile Căraşului şi Nerei au rostit cu însufleţire şi speranţă: „Noi vrem să ne unim cu Ţara !” Momentele acestea au avut, firesc, o etapă preparatorie, pe un teritoriu vast, de la satul Tirol la Biserica Albă (Serbia, azi) şi de la Goruia la Iasenova (Serbia, azi), când constatăm efervescenţa mişcării naţionale de după celebra declaraţie a lui Alexandru Vaida-Voevod, făcută în numele naţiunii române la 5/18 octombrie 1918, declaraţie care a umilit în chiar fief-ul găunosului parlamentarism maghiar de la Budapesta orgoliul desuet al asupritorului de veacuri, afirmând dreptul inalienabil al românilor la o viaţă etnică integrală.108 Circulă deja în zonă apeluri pentru înfiinţarea gărzilor naţionale şi pentru „susţinerea ordinei, împiedicarea jafurilor, omorurilor şi volniciilor.”109 La finele lunii octombrie, în satele cărăşene mişcarea naţională ia amploare, împotriva abzurilor vechii administraţii. În Ciudanoviţa110 şi Goruia provoacă nemulţumiri rechiziţionarea clopotelor de la bisericile ortodoxe. În Răcăşdia, armata sârbă îl arestează pe preotul Emilian Novacovici.111 În Iam, ţăranii incendiază castelul lui von Bissingen, în Ilidia sunt devastate clădiri ale angrosistului Iucu, în Răcăşdia un Consiliu Naţional Român e în conflict cu aroganţa „unită” sârbo-maghiară, la „Pomăria” Oraviţei112 şi la vilele de pe promontoriul Marila,113 alte incidente conturează un veritabil „casus beli” între români şi maghiari. În intervalul 4-6 noiembrie 1918 se înfiinţează consilii naţionale comunale şi gărzi naţionale. La 4 noiembrie, în Cărbunari, Ilie Gropşianu e preşedintele consiliului şi M. Munteanu, comandantul gărzii.114 În Ilidia, alt exemplu, ia fiinţă una din cele mai puternice gărzi naţionale româneşti din zonă.115 Jurnalul în versuri şi jurnalul de front al lui Iosif Duma din Ilidia vorbeşte de Comitetul Naţional prezidat de preotul greco-catolic Ion Covrig şi de Garda Naţională, comandant fiind Cornel Ţeicu, la 1918. Ulterior, s-a organizat administraţia română: Cornel Ţeicu e primpretor, Traian Murgu „chinez”, Ion Murgu, notar.116 La Vărădia, fruntaşii naţionalişti Vasile şi Ioan Branca, Pau Farca, Iosif Căiman, Iosif Melina, Iosif Fabian sunt puşi sub urmărire pe baza unui ordin oficial, pentru „agitaţiune politică”117 consiliul şi garda înfiinţându-se şi activând din 5 noiembrie, ca şi în Iertof, unde dr. I. Fira organizează o gardă naţională,118 în Vrani şi în Biserica Albă, Naidăş, Petrovaselo, Pancevo, Coştei, Uzdin.119 În aceeaşi săptămână, Berlişte devine un centru, în frunte cu învăţătorul Gropşianu, pentru gărzile naţionale din Rusova Nouă şi Rusova Veche, Milcoveni, Ciortea, Iam şi Iertof120, altă concentrare de elan revoluţionar românesc având loc în cele două localităţi Ciclova, Română şi Montană, unde gărzile sunt conduse de învăţătorii Maxim Radovan şi Damian Izverniceanu.121 Viitorul prim-pretor de Sasca Montană, dr. Emanoil Ciulei organiza un comitet românesc de coordonare a acţiunilor naţionale în localitatea Ciuchici122 iar la Broşteni123, George Fara este organizatorul gărzii naţionale româneşti. La Sasca Montană, în 16 noiembrie, o Adunare Naţională124 se erija în organism care să restituie, într-un fel, dreptul la memoria trecutului pentru locuitorii români din Sasca Română, Cărbunari, Ştinăpari.
Pe fondul acestor mişcări prezervând aria vastă de revendicări circumscrise elanului revoluţionar al toamnei anului 1918 în provinciile fostului imperiu dualist, aflat atunci în pragul colapsului, oraşul Oraviţa devenea – în ciuda localismului atât de injust ironizat în lucrări interbelice de ardelenii Ion Clopoţel ori Tiron Albani – centrul unde ajunge să bată puternic ceasul istoriei naţionale redeşteptate. În legătură cu 4 noiembrie 1918 prioritatea orăviţenilor este una reală şi ea se bazează pe elemente şi fapte reale. Cum susţine principalul martor, unul din iniţiatori, Mihail Gropşianu: „Unirea Românilor şi-a avut prima ei etapă la 4 noiembrie 1918 în Oraviţa, judeţul Caraş-Severin !”. Cuvintele acestea pot uimi, desigur, dar aceleaşi cuvinte dau seamă, totuşi, în faţa posterităţii, că asumata prioritate orăviţeană a fost una trăită de participanţi şi, probabil, numai situaţia de ansamblu a provinciei banatice, cu acea mixtură a prezenţelor militare sârbă şi franceză, a făcut ca evenimentele de la Oraviţa să nu aibă imediat extinderea teritorială scontată de organizatori. La 2 noiembrie 1918 era deja activ Consiliul Naţional Român din Oraviţa, remarcându-se prin proclamaţia citită de Petru Corneanu şi apelul lui I. Nedelcu.125 Încă din seara zilei de vineri, 3 noiembrie 1918, un grup de patrioţi în frunte cu verii Mihail şi Ilie Gropşianu, cu Petru Corneanu, directorul Băncii „Orăviceana” şi Gheorghe Corneanu, cu dr. Ioan (Bibi) Mangiuca, N. Turla, căpitanul Bălică, Tr. Mircu, Muia, Dumitru Buna, preotul Cornel Ştefan şi alţi fruntaşi ai românilor din localitate şi zonă pregătesc punct cu punct ceea ce Mihail Gropşianu va numi, în cartea cu acelaşi titlu, Revoluţia anului 1918 din Oraviţa-Caraş. (Institutul de Arte Grafice „Atheneu”, Timişoara, 1938, 38 p.) Ei vor fi la înălţimea clipei istorice pe care, în fapt, mişcarea lor o va preludia. Şi astfel, pentru prima oară în părţile sudice ale monarhiei bicefale locuite de români, va fi arborat drapelul tricolor fâlfâind de la înălţimea fostei cazarme de honvezi din Oraviţa. Că n-a fost vorba de o răbufnire de efect minor ne-o demonstrează compoziţia socială şi profesională a realizatorilor acestei revoluţii originale: profesori şi învăţători precum Gheorghe Jianu, Blajin Dragoescu ori Gheorghe Lipovan, preoţii Cornel Ştefan, Gheorghe Neda, Corneliu Luca şi Ştefan Jurca, funcţionarii Gheorghe Breazu, D. Cărăbaş, Tismănariu, juriştii Mihail Gropşianu, G. Fara, Liviu Cigărean şi D. Moldovan, meşteri locali precum croitorul Petru Manciu din Răchitova ori cojocarul Gheorghe Pipelea din Oraviţa, muncitori ori ţărani din satele zonei.126 Marea Adunare Populară şi Naţională din Oraviţa va avea loc în sala şi apoi în faţa Băncii „Oraviceana”. Proclamaţia de Unire cu România se încheia astfel: „Români, ceasul libertăţii noastre naţionale a sunat. Trăiască naţiunea română, una şi nedespărţită !”. În plan organizatoric, mişcarea a avut de asemenea o ţinută ireproşabilă. Este înfiinţat un Consiliu Naţional, cu rol de coordonator, va avea sediul chiar în clădirea băncii, proprietate a Cornenilor. De asemenea funcţionează un Consiliu de Război în incinta vechii cazărmi, cu rol juridic în mişcare, prezidat de avocatul Liviu Cigăreanu şi între membrii căruia aflăm numele lui Gheorghe Jianu, primar după Marea Unire şi G. Breazu.127 Discursul lui Mihail Gropşianu, ţinut în piaţa vechii primării orăviţene la 4 noiembrie 1918 se încheia categoric: „Români ! Mântuire a trimis Domnul poporului său ! Visul nostru este azi aievea ! Din ceasul acesta, pământul pe care îl călcaţi este al vostru, e românesc !”.128 O Comisiune de redactare a documentelor revoluţiei, în frunte cu trezorierul Tismănariu, alcătuieşte textul unei „Proclamaţii de Unire cu România” care se finaliza entuziast: „Români , ceasul libertăţii noastre naţionale a sunat. Trăiască naţiunea română, una şi nedespărţită !”129. Garda Naţională care va fi ajutată la un moment de impas, în cursul zilei de 4 noiembrie 1918, de garda ilidienilor, e organizată de G. Fara şi P. Manciu (acesta din Răchitova) în vreme ce oficios al mişcării devine gazeta intitulată „Legiunea Română”, din care au apărut şase numere. Ca organ consultativ activează un Comitet P. N. R., condus de dr. I. Nedelcu, autorul unui „apel” cu titlul „Fraţi Români !” şi semnat „Comitetul PNR local” tipărit în 5 noiembrie, din care destule exemplare vor ajuge pe un teritoriu vast, de la Tirol la Biserica Albă şi de la Goruia la Iasenova, în întreg Banatul de sud, aşadar. „Dezrobirea popoarelor – citim în conţinutul acestui important document – e ajunsăîn pragul înfăptuirii (…) Să ne pregătim de această mare sărbătoare a neamului românesc (…) Astăzi, toţi românii sunt sub steagul naţional.”130 Ceea ce s-a întâmplat, potrivit mărturiei lui Mihail Gropşianu, „la 4 noiembrie 1918, deci înaintea Albei Iulii”,131 vine o dată în plus să confirme că românii bănăţeni şi-au potrivit mult mai devreme decât alte provincii ale noastre idealurile la ceasul istoriei naţionale.132 Important a fost şi ecoul în întreg ţinutul, cm recunoaşte memorialistul: „ Comunele cărăşene în aceste grele timpuri de tulburare înălţătoare, au fost la culmea bunului renume românesc.”133 După ordinul din 10 noiembrie 1918, gărzi şi consilii naţionale se constituie la Ilidia, Broşteni, Greoni, Ciclova Română, Cacova, Ticvaniul Mare, Mercina, Gârlişte, Vărădia, Oraviţa Română.134 Tot atunci (zi de duminică), Dezső Toth, „spăiloiul”, împuşcă la Cârnecea pe Ion Pincu şi Iacob Micu. Iar la Forotic, ripostând devastărilor ungureşti, ţăranii vor să demonteze calea ferată. Abia în 11 noiembrie 1918 lucrurile se liniştesc, venind gărzile româneşti dinspre Oraviţa, Cacova şi Ticvaniul Mare.135 Evoluţia discursului politic, deliberările teoretic-pragmatice, impactul evenimenţial şi o gramatică dinamică a persuasiunii validând între valorile vocabularului politic al organizatorilor un inventar bogat, solid şi matur de concepte teoretice, sunt în măsură să permită perceperea mişcării de la Oraviţa ca o veritabilă revoluţie într-una din importantele noastre provincii.
Deşi Marea Adunare Naţională de la Alba Iulia din acel nemuritor 1 Decembrie 1918, unde orăviţenii şi cărăşenii au şi ei delegaţi remarcabili, consacrase oficial Marea Unire a tuturor românilor într-un singur stat, în Banat grevau restricţiile impuse de prezenţa trupelor de ocupaţie, situaţie prevăzută prin Convenţia de la Belgrad. Abia în iunie 1919, autorităţile române preiau administraţia în judeţul Căraş iar o lună mai târziu în Timiş-Torontal, consfinţindu-se astfel unirea Banatului cu patria.136 În Oraviţa, armata română intră la 3 august 1919. Până atunci, o componentă a faimosului radicalism bănăţean a fost şi „utopia” republicană de la anii 1918-1919.
Traian Novac din Ticvaniul Mic era membru în grupul de opinie care susţinea, atunci, „o republică democratică a Banatului”.137 În 6 august 1919, în Grădina de Tir, Gheorghe Jianu şi Mihai Petricoane-Drugărin conferenţiau despre Mărăşeşti.138 Un căpitan de voluntari, Victorian I. Cucu, participant la luptele de pe Tisa împotriva bolşevismului maghiar, elogia rolul monarhiei şi al regelui Ferdinand Întregitorul.139 Regimentul 5 Vânători, multă vreme cu garnizoană la Oraviţa, ia parte la campania de pe Tisa împotriva bolşevismului maghiar, din primăvara şi vara anului 1919. Regimentul s-a distins în luptele de la Csongrad, Szentes, Segvar şi Mindszent, în intervalul mai-iulie după ce, în cursul lunii aprilie, se aflase în acoperirea flancului stâng al Regimentului 18 Infanterie, în defileul Mureşului. Iată de ce Regimentul 5 Vânători s-a binemeritat cu Ordinul „Steaua României” cu spade în Gradul de Cavaler cu panglică „Virtutea Militară”, prin Înaltul Decret Nr. 3659 din 30 august 1920, distincţia fiind înmânată în cursul unei ceremonii fastuoase organizată în centrul oraşului Oraviţa de generalul Răşcanu, ministrul de Război şi colonelul Alimănescu, Directorul Superior al Personalului Armatei Române.140
După încheierea conflictului, cărăşenii, alături de toţi bănăţenii, s-au solidarizat pentru păstrarea unităţii provinciei. În a treia zi a Rusaliilor anului 1919, „cea mai măreaţă adunare a bănăţenilor din câte s’au pomenit vre’odată”, e convocată de George Popovici. El cheamă elita şi poporul la Lugoj, pe câmpia unde a fost, la 1848, în adunarea naţională, Efitimie Murgu, criticând pretenţiile armatei de ocupaţie sârbe asupra acestei provincii. Gestul s-a repetat la Timişoara cerându-se respectarea drepturilor sale istorice şi etnice asupra întregului Banat”.141 Din zona Oraviţa iau parte la aceste întruniri şi insistă pentru evacuarea ţinutului cărăşan şi a oraşului de trupele sârbe, Ilie Trăilă, Gheorghe Jianu, Cornel Jurcă, Liviu Cigăreanu, Mihail Gropşianu.
1 Decembrie 1918 a fost, aşadar, încununarea unui triumf al ideii naţionale. Ţinutul cărăşan are, atunci, la Alba Iulia, reprezentanţi exemplari. Din Berlişte, George Dănescu, din Maidan, Petru Ţunea, Pavel Liuba şi Pavel Lungu iar din Broşteni e delegat Achim Berceanu. Bufenii Ciclovei Montane îl trimit pe Gheorghe Jianu iar din Ciuchici ajung în cetatea ardeleană Emanoil Ciulei, (cu un mandat şi pentru Iam), Nicolae Lighezan, George Balotă ca şi George Mioc din Doclin, Iuliu Marcu, Achim Negru, Pamfelie Jurcovici din Gherteniş. Ioan Fira reprezintă Iertoful, fraţii Ioan şi Cornel Ţeicu au mandat pentru Ilidia, Lazăr Zarcula, Vasile Ocnariu pentru Macovişte. Din Naidăş e prezent George Penţia, din Răchitova Petru Manciu iar Sasca Română avea o delegaţie importantă, cu Simeon Bartolomei (cu mandat şi pentru comunitatea din Vrăniuţ), Gheorghe Ioan, Gheorghe Lungu şi Vasile Vuia în vreme ce Sasca Montană includea în delegaţia ei pe Mihail şi Ilie Gropşianu şi pe Gheorghe Ivan. Petru Bernaz reprezintă Secăşeniul, delegaţia din Slatina Nera e alcătuită din Iancu Gaita, Tudor Nicola, Petru Viţan, Dimitrie Bugariu şi Ioan Ciucurel vin din Şoşdea, Gheorghe Milovan şi Traian Novac din Ticvaniul Mic, Sofronie Beloane şi Aurel Toma au mandate de Ticvaniul Mare, Mihail Anca, Ioan Ogrin, Gheorghe Surlaşiu, Ioan Balmez, Ion Braia pentru Vrani, Remus Mioc, Gheorghe Fara, Ion Belcea, Ioan Alexandrescu, Victor Poruţiu şi George Velici pentru Vărădia. Oraviţa Română şi Oraviţa Montană îşi unifică mandatele, delegaţii şi reprezentanţii habitatului fiind Gheorghe Jianu (cu mandat şi pentru Ciclova Montană), Iacob Lazăr, George Fara, Cornel Ştefan, Mihail Gropşianu (mandatat şi de săscanii săi), Liviu Cigăreanu, Gheorghe Pipelea, Silviu Poşiar şi Petru Manciu (care are şi un mandat pentru Răchitova).142
Alături de alte colţuri de românitate exemplară, între provinciile imperiale, Oraviţa şi ţinutul cărăşan şi-au adus contribuţia la marele act al restituirii demnităţii noastre naţionale. De altfel, pe harta României Mari, din interbelic, noul judeţ Caraş, cu reşedinţa chiar în Oraviţa, dobândea un loc privilegiat, zona venind cu tradiţiile unei economii prospere şi cu o mentalitate a populaţiei apropiată şi atunci, şi astăzi, de modelul multiculturalităţii europene, să se integreze, cu efecte benefice în toate sectoarele, dinamicilor societăţii româneşti.

10/08/2015

01/08/2015

IONEL BOTA

Barocul flamboaiant. Forme și structuri în decorațiunile și organizările sălii barocului vienez de la Teatrul Vechi din Oravița

2. Cel dintâi element de identitate barocă la clădirea din Oravița, în tiparul vienez al barocului târziu, este faţada pe care ansamblul edificiului o păstrează intactă ca organizare arhitecturală de la 1817. „Schauseite”, adică faţada principală, are o demarcaţie de volută pe cele trei zone lucrate în mod special fiecare ca ornamentică, zidărie, impresiuni şi exprimare tehnic-artistică. E zona care alcătuieşte faţada centrală şi celelalte două zone, faţada stânga şi faţada dreapta cm privim frontal şi direct perpendicular întreagă simetria faţadei principale. Elevată mai în faţă în raport cu faţada principală, perimetrul reprezentând faţada centrală are aspectul unui portic şi susţine un decroş cu frontonul triunghiular al etajului. În monografia noastră am arătat că această postare oferă simetrie şi monumentalitate severă aspectului integral al faţadei teatrului.
O identitate artistică proprie are porticul de la intrare, cu patru coloane geminate „gekoppelt”, cu trei boltiri frontale spre stradă şi două boltiri laterale, la cele două extremităţi ale faţadei centrale. Aceste boltiri dau sugestia unui intercolonament „interlumnium”. O boltire de acest tip, gen şi reprezentare artistică în modelul barocului vienez este realizată în metoda dubloului triumfal, specific al artei baroce europene. Tipic barocă este arcatura baluştrilor care substituie sugestia areostilului din lumea şi civilizaţia antică, prin recursul ingenios al constructorului şi arhitectului Ion Niuni la caroiajul extradosului prin elevaţie, „bogenreihe”, la boltă exterior fiecare coloană fiind lucrată atent, în stilul mixtum compositum „bogenrüken”, „aberbogen”.
3. Geneza, germenii arhitecturii baroce, îi găsim cu frecvenţa reprezentărilor reale în dispunerea consolei între deschideri. Impresia de ieri şi de astăzi este aceea de boltä în reţea „entre-deux”. Un epistil este mimat peste coloane şi rezolvat prin îmbinarea între o cavetă mulură concavă „halbe hohlkelbe” şi o dosină mulură cu dublă curbură concavă-convexă care întretaie paralel şi orizontal faţada principală. Iar faţada principală e împărţită în trei registre care au continuitate pe cele două laturi extreme, spre înăuntrul faţadei centrale, cu prelungire pe laturile stânga-dreapta ale faţadei principale, aici separând linia ferestrelor de la parter şi etaj. Dar mai sus, originalitatea aplicării modelului barocului vienez în situaţia edificiului de la Oraviţa se adevereşte într-un alt dublu bandou „bandgesims”, realizat prin aceeaşi inventivă asociere dosină-cavetă. Acesta închide la bază frontonul triunghiular, cu aceleaşi prelungiri spre laturile extreme ale faţadei centrale, apoi pe stânga-dreapta faţadei principale, sub şarpanta acoperişului.
Identitatea artistică a faţadei teatrului de la Oraviţa e sporită prin modul de elevare şi reprezentare la frontonul triunghiular, arhivolta „bogenein-fassung”, „bogenläute”, „bogenleiste”, care este sugerată prin rezolvarea elementelor antablamentului clasic, cu arhitrava, friza şi cornişa într-o sincronie de arc ascuţit (fronton rupt), cu frontonul triunghiular dublu expus: un triunghi mic înscris într-un triunghi mare, având amândouă o bază comună, prin reţeaua liniară, dispusă orizontal pe înălţimea coloanelor faţadei centrale, dungile „manerverband” care pleacă, pentru fiecare coloană, de la mijloc, câte şase paralele, a şaptea şi a opta fiind închise în trapez, deasupra fiecărei coloane. Faţada centrală e închisă sus prin frontonul bi-triunghiular. Spaţiul de deasupra coloanelor este împărţit în mod egal de trei ferestre cu ancadrament dreptunghiular, simplu, lemnăria unei ferestre („ochiurile de geam”) fiind încrucişată octopartit. La parter şi la etaj, la stânga-dreapta faţadei principale, ferestrele sunt hexapartite iar la parter, deasupra fiecărei ferestre, a fost realizat un fleuron-baghetă linir, egal cu latura mică (lăţimea) a ferestrei, la începuturile clădirii din piatră fasonată apoi, după anii 1830 cel mai sigur, tot la ideea arhitectului Ion Niuni, din gesso-ipsos (grund italian).5

31/07/2015

IONEL BOTA

Barocul flamboaiant. Forme și structuri în decorațiunile și organizările sălii barocului vienez de la Teatrul Vechi din Oravița

În Banatul Montan, cea mai reprezentativă clădire din perioada de expansiune a barocului vienez este Burgtheater-ul din Oraviţa, Teatrul Vechi, azi Teatrul Vechi Mihai Eminescu. La exterior şi mai cu seamă interioarele edificiului poartă amprenta unui stil baroc cu elemente simplificate, principal argument pentru încadrarea clădirii în categoria monumentelor barocului târziu sau barocul vienez din România. Ansamblul elementelor artistice se păstrează intacte până astăzi şi mărturiseşte prioritatea clădirii, prima de acest gen din spaţiul culturii române actuale, în vreme ce vechile clădiri şi scene improvizate din Sibiu, Oradea, Arad s-au modificat radical ori au alt sediu. Teatrul Vechi din Oraviţa nu s-a modificat de la inaugurarea sa, nici la exterior şi nici în organizarea interioară a spaţiilor.
Descrierea ansamblului arhitectural şi a elementelor artistice ale barocului vienez, barocul târziu, a fost realizată pentru prima dată în monografia pe care am dedicat-o Teatrului Vechi din Oraviţa, începând cu 2003, volumul I, 2005, volumul II, 2007, volumul III și 2013, volumul IV. Toate concluziile converg spre originalitatea reprezentărilor şi dezvoltă impresia puternică pe care Burgtheater-ul din Oraviţa o impune din 1817 şi până astăzi.

1. Coordonarea proiectului și-o asumă arhitectul Ion Niuni (Niuny), format la Berlin, Viena, Roma și Napoli. Principalii sprijinitori i-au fost colegii săi de generație, valoroșii Friedrich Schinkel (1781-1841), W. Tischbein (1751-1829), Reinhart (1761-1847), prietenul lui Schiller, tirolezul Koch (1768-1834) și vienezul Jeronimus Platzger, cel care va rezolva, pentru orăvițeni, schițele și planșele care au servit imitării modelului Burgtheater-ului imperial, la scară mică, de 1/6, prin efortul echipei conduse de artistul Francisc Knée. Cum modelul vienez nu mai există, de la dezafectările acelei clădiri între 1888-1890, a crescut și mai mult valoarea copiei de la Oravița care, firesc, a preluat importanța vechiului model.

06/05/2015

07/12/2014

IONEL BOTA

Prima aniversare a teatrului
Trupa Kreibig, Viena-Budapesta, 24-31 octombrie, 1822

La cinci ani de la intrarea în activitate a teatrului, oficialii oraşului Oraviţa invitau un ansamblu comun de artişti profesionişti actori din Viena şi din Budapesta. Aşadar, trupa Kreibig ajunge în ultima săptămână din octombrie în oraşul de pe Căraş, onorând dorinţa elitei culturale de a aniversa cinci ani de la intrarea în activitate a edificiului.
Vin aceşti actori în 23 octombrie 1822 cu patru atelaje (căruţe) în care au decorurile şi trei furgoane pentru actori şi personalul tehnic-administrativ, pe un traseu destul de lung, cu spectacole între Viena şi Budapesta. Avuseseră în ultima parte a turneului spectacole în Kikinda, apoi se opresc pentru alte montări la Vârşeţ şi ajung în Oraviţa.
În 24 octombrie, la Teatrul Vechi joacă dramatizarea din Jean-Charles-Emmanuel Nodier (1780-1844), Jean Sbogar, o piesă în circulaţie din 1818, de la tipărirea ei, apoi în 25 octombrie Diálogo de Bias contra Fortuna, Dialogul lui Bias împotriva Norocului, a lui Inigo López de Mendoza, marchiz de Santillana. Urmau în 27 octombrie montările Vom getreuen Eckart, Despre fidelul Eckart, din 1799, a lui Johann Ludwig, în 29 octombrie dramatizarea Bertran de Born, a lui Ludwig Uhland, Diatribe du docteur Akakia, Diatriba doctorului Akakia, din 1752, a lui François-Marie Arouet Voltaire.
La 31 octombrie, cu montarea Ceasul de seară, lucrarea lui Aug. de Kotzebue, actorii donează câştigul obţinut pentru asigurarea unui fond de recuzită necesar spectacolelor montate de diletanţii locului.

/Fotografie de Mihai Lazarov/

17/07/2014

The Belcea Quartet play Szymanowski's String Quartet No 2 Op 56 at the Handelsbeurs Concertzaal, Gent. Keep up with the Belcea Quartet here: http://www.faceb...

24/06/2014

VIDEO O farmacie cu iz de secol XVIII dăinuie la Oraviţa şi aşteaptă să-i fie descoperită valoarea istorică incontestabilă

21/05/2014

/Ionel BOTA, Nostalgie la Oraviţa, acuarelă/

09/05/2014

IONEL BOTA

Gamele probar şi istoria prezenţei lor
în colecţiile Muzeului de Istoria Farmaciei Montanistice de la Oraviţa

Gamela probar donată de Alexander Peter

Un personaj interesant în istoria Banatului de munte şi a Oraviţei era Alexander Peter senior, originar din Styria, dintr-o familie ajunsă în Banat. O ramură se stabilea în Steierdorfanina, el căsătorindu-se cu o orăviţeancă şi venind aici la sfaturile prietenilor săi Ion Constantini şi Louis Maderspach, pe banii căruia îşi cumpără locuinţă. În această locuinţă se pun bazele unei „uniuni de principii” de la care să plece iniţiativa unei alte loji orăviţene, bănuim cu rol unificator între cele două deja active în oraş şi în ţinutul cărăşan, „Glück auf!” şi „Kosmos”. Discuţiile îi au ca protagonişti pe Trăilă, Kendeffy/Cândea din Iscroni, Deak din Petroşani, Karl Maderspach de la firma de „cărbuni de pământ” Uricani-Lupeni, el fiind orăviţean sadea, secretarul-registrator fiind destinat de la bun început a fi Gustav Pischl. În Casa Peter, din 1860, sunt organizate două încăperi la parterul clădirii pentru nevoile acestei viitoare loji masonice, între membri figurând gazda, avocatul şi notarul public regesc Alexander Peter, avocatul şi scriitorul Ilie Trăilă, inginerul Louis Maderspach, economistul şi omul de afaceri Iulius Schnabel, tipograful C. Kehrer. Alexander Peter apare într-un document cu gradul Sfântului Ioan, unul din primele trei grade care îngăduie prezenţa în fruntea unei loji locale (ordinul fiind înfiinţat în 1735 în istoria mişcării masonice mondiale). Acest personaj simpatic, la baza pregătirii sale profesionale fiind ştiinţele economiei, are deseori dorinţa de a sprijini pe prietenul său, farmacistul Karl Knoblauch, cu ustensile şi aparate farmaceutice cumpărate în Viena ori Budapesta, Paris ori Veneţia, cu facilitarea unor relaţii între instituţia orăviţeană şi farmacii din Europa. Dintre donaţii s-a păstrat o gamelă probar, cronologic datând de la mijlocul anilor ’60 ai veacului XIX. În 1968, medicul Ioniţă Pop, recent plecat dintre noi, cei vii, originar din Lupeni, fiul unui preot greco-catolic, păstra în colecţiile sale o gamelă pe care o primise, la rându-i, din partea fostului director al spitalului orăviţean Ioan Danicico, inserează obiectul pe inventarele primei expoziţii farmaceutice locale, organizată la parterul Teatrului Vechi Mihai Eminescu. Din 1993, gamela probar donată de masonul Alexander Peter ornează una din vitrinele Muzeului de Istoria Farmaciei Montanistice Bănăţene de la Oraviţa.

Gamela probar a lui David Wachtel, 1834

Un orăviţean, Gheorghe Ciocârlan, este în 1838 prim-preşedintele societăţii medicale timişorene „Verein für praktische Heilkurort”, între fondatori aflându-se Karl Knoblauch, înlocuit ulterior de medicul David Wachtel, un ilustru liberal bănăţean. La iniţiativa lui Wachtel, în 1844, Conferinţa a IV-a itinerantă a „Societăţii Medicilor şi Naturaliştilor Maghiari” se desfăşoară în Oraviţa, unde specialiştii cărăşeni P. Wierzbicky şi Johann Heuffel susţin conferinţe despre aclimatizarea culturii bumbacului în Banat şi importanţa pentru sistemul medical. E o relaţie specială între David Wachtel şi Karl Knoblauch, aşadar, pe baza acestor schimburi de opinii şi idei profesionale. Din 1834 datează o gamelă probar dăruită farmaciei orăviţene de ilustrul medic timişorean, foarte asemănătoare aceleia din donaţia de mai târziu a lui Alexander Peter. În 1918 a ajuns în Regatul Jugoslav, la Biserica Albă, în farmacia centrală de aici, apoi a fost recuperată de Arthur Knoblauch şi readusă la Oraviţa, păstrată într-o vitrină de la biroul farmacistului Nia Petre Chiriţescu şi donată de către dânsul expoziţiei de la Muzeul de Istoria Farmaciei Montanistice Bănăţene, în 1993.

06/05/2014

Istoria farmaciei

Un perforator din 1885

Farmacistul orăviţean Max (Maximilian, Miksa) Knoblauch (se naşte la 12 mai 1860, moare în 1942) obţine diploma de farmacist în 1884, lucrând alături de părintele său până în acel an 1910 când preia afacerile farmaciei orăviţene. Un an după examene el călătorea la Tübingen unde tatăl său Karl avea un livrator special de utilităţi pentru activităţile firmei lor. Max achiziţionează un perforator interesant, o vreme obiectul făcând parte din inventarele Lojii „Kosmos”, cu activitate intensă în oraşul cărăşan până la 1948. Acum obiectul poate fi vizionat într-una din vitrinele Muzeului de Istoria Farmaciei Montanistice de la Oraviţa.