30/11/2015
IONEL BOTA
Cu o lună înainte de actul de la 1 decembrie 1918, din Alba Iulia, orăvițenii și satele din Caraș au hotărât: „Noi vrem să ne unim cu Țara!”
„REVOLUŢIA DE LA 4 NOIEMBRIE 1918” DIN ORAVIŢA ŞI TRIUMFUL IDEII NAŢIONALE ÎN BANATUL CĂRĂŞAN
Evenimentul memorabil a fost, fără îndoială, „revoluţia din 4 noiembrie 1918” de la Oraviţa, eveniment care trebuie să-şi ocupe locul firesc în paginile istoriei naţionale. Evenimentele din Oraviţa zilei de 4 noiembrie 1918 se înscriu pe un loc fruntaş între actele care alcătuiesc nemuritoarea cronologie a anului Marii noastre Uniri. Aşadar: 27 martie – Unirea Basarabiei cu România; 4 noiembrie – decretarea, la Oraviţa, a unirii ţinutului cărăşan (şi, prin extensie, a întregului Banat) cu vechiul regat; 27 noiembrie – Unirea Bucovinei cu România şi, în fine, 1 Decembrie 1918, actul de la Alba Iulia. Dar, cu aproape o lună înainte de Alba Iulia, orăviţenii şi populaţia satelor de pe Văile Căraşului şi Nerei au rostit cu însufleţire şi speranţă: „Noi vrem să ne unim cu Ţara !” Momentele acestea au avut, firesc, o etapă preparatorie, pe un teritoriu vast, de la satul Tirol la Biserica Albă (Serbia, azi) şi de la Goruia la Iasenova (Serbia, azi), când constatăm efervescenţa mişcării naţionale de după celebra declaraţie a lui Alexandru Vaida-Voevod, făcută în numele naţiunii române la 5/18 octombrie 1918, declaraţie care a umilit în chiar fief-ul găunosului parlamentarism maghiar de la Budapesta orgoliul desuet al asupritorului de veacuri, afirmând dreptul inalienabil al românilor la o viaţă etnică integrală.108 Circulă deja în zonă apeluri pentru înfiinţarea gărzilor naţionale şi pentru „susţinerea ordinei, împiedicarea jafurilor, omorurilor şi volniciilor.”109 La finele lunii octombrie, în satele cărăşene mişcarea naţională ia amploare, împotriva abzurilor vechii administraţii. În Ciudanoviţa110 şi Goruia provoacă nemulţumiri rechiziţionarea clopotelor de la bisericile ortodoxe. În Răcăşdia, armata sârbă îl arestează pe preotul Emilian Novacovici.111 În Iam, ţăranii incendiază castelul lui von Bissingen, în Ilidia sunt devastate clădiri ale angrosistului Iucu, în Răcăşdia un Consiliu Naţional Român e în conflict cu aroganţa „unită” sârbo-maghiară, la „Pomăria” Oraviţei112 şi la vilele de pe promontoriul Marila,113 alte incidente conturează un veritabil „casus beli” între români şi maghiari. În intervalul 4-6 noiembrie 1918 se înfiinţează consilii naţionale comunale şi gărzi naţionale. La 4 noiembrie, în Cărbunari, Ilie Gropşianu e preşedintele consiliului şi M. Munteanu, comandantul gărzii.114 În Ilidia, alt exemplu, ia fiinţă una din cele mai puternice gărzi naţionale româneşti din zonă.115 Jurnalul în versuri şi jurnalul de front al lui Iosif Duma din Ilidia vorbeşte de Comitetul Naţional prezidat de preotul greco-catolic Ion Covrig şi de Garda Naţională, comandant fiind Cornel Ţeicu, la 1918. Ulterior, s-a organizat administraţia română: Cornel Ţeicu e primpretor, Traian Murgu „chinez”, Ion Murgu, notar.116 La Vărădia, fruntaşii naţionalişti Vasile şi Ioan Branca, Pau Farca, Iosif Căiman, Iosif Melina, Iosif Fabian sunt puşi sub urmărire pe baza unui ordin oficial, pentru „agitaţiune politică”117 consiliul şi garda înfiinţându-se şi activând din 5 noiembrie, ca şi în Iertof, unde dr. I. Fira organizează o gardă naţională,118 în Vrani şi în Biserica Albă, Naidăş, Petrovaselo, Pancevo, Coştei, Uzdin.119 În aceeaşi săptămână, Berlişte devine un centru, în frunte cu învăţătorul Gropşianu, pentru gărzile naţionale din Rusova Nouă şi Rusova Veche, Milcoveni, Ciortea, Iam şi Iertof120, altă concentrare de elan revoluţionar românesc având loc în cele două localităţi Ciclova, Română şi Montană, unde gărzile sunt conduse de învăţătorii Maxim Radovan şi Damian Izverniceanu.121 Viitorul prim-pretor de Sasca Montană, dr. Emanoil Ciulei organiza un comitet românesc de coordonare a acţiunilor naţionale în localitatea Ciuchici122 iar la Broşteni123, George Fara este organizatorul gărzii naţionale româneşti. La Sasca Montană, în 16 noiembrie, o Adunare Naţională124 se erija în organism care să restituie, într-un fel, dreptul la memoria trecutului pentru locuitorii români din Sasca Română, Cărbunari, Ştinăpari.
Pe fondul acestor mişcări prezervând aria vastă de revendicări circumscrise elanului revoluţionar al toamnei anului 1918 în provinciile fostului imperiu dualist, aflat atunci în pragul colapsului, oraşul Oraviţa devenea – în ciuda localismului atât de injust ironizat în lucrări interbelice de ardelenii Ion Clopoţel ori Tiron Albani – centrul unde ajunge să bată puternic ceasul istoriei naţionale redeşteptate. În legătură cu 4 noiembrie 1918 prioritatea orăviţenilor este una reală şi ea se bazează pe elemente şi fapte reale. Cum susţine principalul martor, unul din iniţiatori, Mihail Gropşianu: „Unirea Românilor şi-a avut prima ei etapă la 4 noiembrie 1918 în Oraviţa, judeţul Caraş-Severin !”. Cuvintele acestea pot uimi, desigur, dar aceleaşi cuvinte dau seamă, totuşi, în faţa posterităţii, că asumata prioritate orăviţeană a fost una trăită de participanţi şi, probabil, numai situaţia de ansamblu a provinciei banatice, cu acea mixtură a prezenţelor militare sârbă şi franceză, a făcut ca evenimentele de la Oraviţa să nu aibă imediat extinderea teritorială scontată de organizatori. La 2 noiembrie 1918 era deja activ Consiliul Naţional Român din Oraviţa, remarcându-se prin proclamaţia citită de Petru Corneanu şi apelul lui I. Nedelcu.125 Încă din seara zilei de vineri, 3 noiembrie 1918, un grup de patrioţi în frunte cu verii Mihail şi Ilie Gropşianu, cu Petru Corneanu, directorul Băncii „Orăviceana” şi Gheorghe Corneanu, cu dr. Ioan (Bibi) Mangiuca, N. Turla, căpitanul Bălică, Tr. Mircu, Muia, Dumitru Buna, preotul Cornel Ştefan şi alţi fruntaşi ai românilor din localitate şi zonă pregătesc punct cu punct ceea ce Mihail Gropşianu va numi, în cartea cu acelaşi titlu, Revoluţia anului 1918 din Oraviţa-Caraş. (Institutul de Arte Grafice „Atheneu”, Timişoara, 1938, 38 p.) Ei vor fi la înălţimea clipei istorice pe care, în fapt, mişcarea lor o va preludia. Şi astfel, pentru prima oară în părţile sudice ale monarhiei bicefale locuite de români, va fi arborat drapelul tricolor fâlfâind de la înălţimea fostei cazarme de honvezi din Oraviţa. Că n-a fost vorba de o răbufnire de efect minor ne-o demonstrează compoziţia socială şi profesională a realizatorilor acestei revoluţii originale: profesori şi învăţători precum Gheorghe Jianu, Blajin Dragoescu ori Gheorghe Lipovan, preoţii Cornel Ştefan, Gheorghe Neda, Corneliu Luca şi Ştefan Jurca, funcţionarii Gheorghe Breazu, D. Cărăbaş, Tismănariu, juriştii Mihail Gropşianu, G. Fara, Liviu Cigărean şi D. Moldovan, meşteri locali precum croitorul Petru Manciu din Răchitova ori cojocarul Gheorghe Pipelea din Oraviţa, muncitori ori ţărani din satele zonei.126 Marea Adunare Populară şi Naţională din Oraviţa va avea loc în sala şi apoi în faţa Băncii „Oraviceana”. Proclamaţia de Unire cu România se încheia astfel: „Români, ceasul libertăţii noastre naţionale a sunat. Trăiască naţiunea română, una şi nedespărţită !”. În plan organizatoric, mişcarea a avut de asemenea o ţinută ireproşabilă. Este înfiinţat un Consiliu Naţional, cu rol de coordonator, va avea sediul chiar în clădirea băncii, proprietate a Cornenilor. De asemenea funcţionează un Consiliu de Război în incinta vechii cazărmi, cu rol juridic în mişcare, prezidat de avocatul Liviu Cigăreanu şi între membrii căruia aflăm numele lui Gheorghe Jianu, primar după Marea Unire şi G. Breazu.127 Discursul lui Mihail Gropşianu, ţinut în piaţa vechii primării orăviţene la 4 noiembrie 1918 se încheia categoric: „Români ! Mântuire a trimis Domnul poporului său ! Visul nostru este azi aievea ! Din ceasul acesta, pământul pe care îl călcaţi este al vostru, e românesc !”.128 O Comisiune de redactare a documentelor revoluţiei, în frunte cu trezorierul Tismănariu, alcătuieşte textul unei „Proclamaţii de Unire cu România” care se finaliza entuziast: „Români , ceasul libertăţii noastre naţionale a sunat. Trăiască naţiunea română, una şi nedespărţită !”129. Garda Naţională care va fi ajutată la un moment de impas, în cursul zilei de 4 noiembrie 1918, de garda ilidienilor, e organizată de G. Fara şi P. Manciu (acesta din Răchitova) în vreme ce oficios al mişcării devine gazeta intitulată „Legiunea Română”, din care au apărut şase numere. Ca organ consultativ activează un Comitet P. N. R., condus de dr. I. Nedelcu, autorul unui „apel” cu titlul „Fraţi Români !” şi semnat „Comitetul PNR local” tipărit în 5 noiembrie, din care destule exemplare vor ajuge pe un teritoriu vast, de la Tirol la Biserica Albă şi de la Goruia la Iasenova, în întreg Banatul de sud, aşadar. „Dezrobirea popoarelor – citim în conţinutul acestui important document – e ajunsăîn pragul înfăptuirii (…) Să ne pregătim de această mare sărbătoare a neamului românesc (…) Astăzi, toţi românii sunt sub steagul naţional.”130 Ceea ce s-a întâmplat, potrivit mărturiei lui Mihail Gropşianu, „la 4 noiembrie 1918, deci înaintea Albei Iulii”,131 vine o dată în plus să confirme că românii bănăţeni şi-au potrivit mult mai devreme decât alte provincii ale noastre idealurile la ceasul istoriei naţionale.132 Important a fost şi ecoul în întreg ţinutul, cm recunoaşte memorialistul: „ Comunele cărăşene în aceste grele timpuri de tulburare înălţătoare, au fost la culmea bunului renume românesc.”133 După ordinul din 10 noiembrie 1918, gărzi şi consilii naţionale se constituie la Ilidia, Broşteni, Greoni, Ciclova Română, Cacova, Ticvaniul Mare, Mercina, Gârlişte, Vărădia, Oraviţa Română.134 Tot atunci (zi de duminică), Dezső Toth, „spăiloiul”, împuşcă la Cârnecea pe Ion Pincu şi Iacob Micu. Iar la Forotic, ripostând devastărilor ungureşti, ţăranii vor să demonteze calea ferată. Abia în 11 noiembrie 1918 lucrurile se liniştesc, venind gărzile româneşti dinspre Oraviţa, Cacova şi Ticvaniul Mare.135 Evoluţia discursului politic, deliberările teoretic-pragmatice, impactul evenimenţial şi o gramatică dinamică a persuasiunii validând între valorile vocabularului politic al organizatorilor un inventar bogat, solid şi matur de concepte teoretice, sunt în măsură să permită perceperea mişcării de la Oraviţa ca o veritabilă revoluţie într-una din importantele noastre provincii.
Deşi Marea Adunare Naţională de la Alba Iulia din acel nemuritor 1 Decembrie 1918, unde orăviţenii şi cărăşenii au şi ei delegaţi remarcabili, consacrase oficial Marea Unire a tuturor românilor într-un singur stat, în Banat grevau restricţiile impuse de prezenţa trupelor de ocupaţie, situaţie prevăzută prin Convenţia de la Belgrad. Abia în iunie 1919, autorităţile române preiau administraţia în judeţul Căraş iar o lună mai târziu în Timiş-Torontal, consfinţindu-se astfel unirea Banatului cu patria.136 În Oraviţa, armata română intră la 3 august 1919. Până atunci, o componentă a faimosului radicalism bănăţean a fost şi „utopia” republicană de la anii 1918-1919.
Traian Novac din Ticvaniul Mic era membru în grupul de opinie care susţinea, atunci, „o republică democratică a Banatului”.137 În 6 august 1919, în Grădina de Tir, Gheorghe Jianu şi Mihai Petricoane-Drugărin conferenţiau despre Mărăşeşti.138 Un căpitan de voluntari, Victorian I. Cucu, participant la luptele de pe Tisa împotriva bolşevismului maghiar, elogia rolul monarhiei şi al regelui Ferdinand Întregitorul.139 Regimentul 5 Vânători, multă vreme cu garnizoană la Oraviţa, ia parte la campania de pe Tisa împotriva bolşevismului maghiar, din primăvara şi vara anului 1919. Regimentul s-a distins în luptele de la Csongrad, Szentes, Segvar şi Mindszent, în intervalul mai-iulie după ce, în cursul lunii aprilie, se aflase în acoperirea flancului stâng al Regimentului 18 Infanterie, în defileul Mureşului. Iată de ce Regimentul 5 Vânători s-a binemeritat cu Ordinul „Steaua României” cu spade în Gradul de Cavaler cu panglică „Virtutea Militară”, prin Înaltul Decret Nr. 3659 din 30 august 1920, distincţia fiind înmânată în cursul unei ceremonii fastuoase organizată în centrul oraşului Oraviţa de generalul Răşcanu, ministrul de Război şi colonelul Alimănescu, Directorul Superior al Personalului Armatei Române.140
După încheierea conflictului, cărăşenii, alături de toţi bănăţenii, s-au solidarizat pentru păstrarea unităţii provinciei. În a treia zi a Rusaliilor anului 1919, „cea mai măreaţă adunare a bănăţenilor din câte s’au pomenit vre’odată”, e convocată de George Popovici. El cheamă elita şi poporul la Lugoj, pe câmpia unde a fost, la 1848, în adunarea naţională, Efitimie Murgu, criticând pretenţiile armatei de ocupaţie sârbe asupra acestei provincii. Gestul s-a repetat la Timişoara cerându-se respectarea drepturilor sale istorice şi etnice asupra întregului Banat”.141 Din zona Oraviţa iau parte la aceste întruniri şi insistă pentru evacuarea ţinutului cărăşan şi a oraşului de trupele sârbe, Ilie Trăilă, Gheorghe Jianu, Cornel Jurcă, Liviu Cigăreanu, Mihail Gropşianu.
1 Decembrie 1918 a fost, aşadar, încununarea unui triumf al ideii naţionale. Ţinutul cărăşan are, atunci, la Alba Iulia, reprezentanţi exemplari. Din Berlişte, George Dănescu, din Maidan, Petru Ţunea, Pavel Liuba şi Pavel Lungu iar din Broşteni e delegat Achim Berceanu. Bufenii Ciclovei Montane îl trimit pe Gheorghe Jianu iar din Ciuchici ajung în cetatea ardeleană Emanoil Ciulei, (cu un mandat şi pentru Iam), Nicolae Lighezan, George Balotă ca şi George Mioc din Doclin, Iuliu Marcu, Achim Negru, Pamfelie Jurcovici din Gherteniş. Ioan Fira reprezintă Iertoful, fraţii Ioan şi Cornel Ţeicu au mandat pentru Ilidia, Lazăr Zarcula, Vasile Ocnariu pentru Macovişte. Din Naidăş e prezent George Penţia, din Răchitova Petru Manciu iar Sasca Română avea o delegaţie importantă, cu Simeon Bartolomei (cu mandat şi pentru comunitatea din Vrăniuţ), Gheorghe Ioan, Gheorghe Lungu şi Vasile Vuia în vreme ce Sasca Montană includea în delegaţia ei pe Mihail şi Ilie Gropşianu şi pe Gheorghe Ivan. Petru Bernaz reprezintă Secăşeniul, delegaţia din Slatina Nera e alcătuită din Iancu Gaita, Tudor Nicola, Petru Viţan, Dimitrie Bugariu şi Ioan Ciucurel vin din Şoşdea, Gheorghe Milovan şi Traian Novac din Ticvaniul Mic, Sofronie Beloane şi Aurel Toma au mandate de Ticvaniul Mare, Mihail Anca, Ioan Ogrin, Gheorghe Surlaşiu, Ioan Balmez, Ion Braia pentru Vrani, Remus Mioc, Gheorghe Fara, Ion Belcea, Ioan Alexandrescu, Victor Poruţiu şi George Velici pentru Vărădia. Oraviţa Română şi Oraviţa Montană îşi unifică mandatele, delegaţii şi reprezentanţii habitatului fiind Gheorghe Jianu (cu mandat şi pentru Ciclova Montană), Iacob Lazăr, George Fara, Cornel Ştefan, Mihail Gropşianu (mandatat şi de săscanii săi), Liviu Cigăreanu, Gheorghe Pipelea, Silviu Poşiar şi Petru Manciu (care are şi un mandat pentru Răchitova).142
Alături de alte colţuri de românitate exemplară, între provinciile imperiale, Oraviţa şi ţinutul cărăşan şi-au adus contribuţia la marele act al restituirii demnităţii noastre naţionale. De altfel, pe harta României Mari, din interbelic, noul judeţ Caraş, cu reşedinţa chiar în Oraviţa, dobândea un loc privilegiat, zona venind cu tradiţiile unei economii prospere şi cu o mentalitate a populaţiei apropiată şi atunci, şi astăzi, de modelul multiculturalităţii europene, să se integreze, cu efecte benefice în toate sectoarele, dinamicilor societăţii româneşti.
