12/05/2016
În entitatea culturală românească, Bucovina poate fi considerată ca una dintre vetrele de străveche civilizaţie care a dezvoltat şi acumulat unele dintre cele mai vechi tipuri morfo-structurale, aparţinând arhitecturii populare, multe dintre ele păstrându-se până în zilele noastre. Aici, într-o margine a spaţiului românesc, într-un ţinut cu o puternică unitate etnoculturală şi lingvistică, păstrată în mod aparte chiar în condiţiile tendenţioase de denaţionalizare (vizând în primul rând rutenizarea locală), întâlnim, alături de inegalabilele monumente de artă medievală, şi exemplare de locuinţe de o valoare aparte. Realitatea geografică a zonei, puternic împădurită odinioară, a dus la răspândirea copleşitoare în primul rând a construcţiilor din lemn. Pe baza rezultatelor cercetărilor arheologice, a unor documente de epocă, a însemnărilor călătorilor străini, precum şi a realităţii din teren putem creiona o imagine veridică asupra evoluţiei planimetrice şi volumetrice a locuinţei ţărăneşti tradiţionale, în paralel cu evoluţia sistemelor constructive, a tehnicilor de construcţie şi a materialelor folosite. Privind retrospectiv putem afirma că aici s-au manifestat elemente de o străveche tradiţie arhitectonică locală, cu elemente preluate şi adaptate într-o continuitate perfectă. În cadrul arhitecturii ţărăneşti bucovinene sunt vizibile cele doua sisteme constructive europene, cel al cununilor orizontale din bârne, Blockbau, şi cel al unui schelet portant de lemn umplut cu diverse materiale, Fachwerk, primul fiind dominant aici. Din acest punct de vedere, arhitectura ţărănească bucovineană, ca de altfel şi cea românească în totalitate, se înscrie în marea arie culturală a arhitecturii nordice europene, Bucovina făcând parte din limita sudică a sistemului constructiv din bârne. În ceea ce priveşte plastica arhitectonică, teritoriul bucovinean a conservat forme arhaice cm ar fi casa din lemn cu acoperiş de draniţă sau din paie, în patru ape, apariţie unică în teritoriul european, dar nu şi în cel românesc, continuând o tradiţie neolitică. Această formă de casă, specifică şi restului teritoriului românesc, s-a dezvoltat într-un teritoriu distinct de cel al Europei Centrale, cu acoperişul în două ape şi cu frontonul decorat într-un stil baroc ruralizat aşa cm se întâlneşte în Austria, Slovacia, Moravia, Boemia, sau Ungaria. Remarcăm faptul că majoritate construcţiilor din teritoriul în studiu au fost făcute din lemn, material prin excelenţă primordial acestor locuri, material investit de-a lungul anilor, în dialogul permanent dintre om şi pădure, cu multiple valenţe şi simboluri specifice. Poate datorită atâtor virtuţi atribuite lemnului, casa de lemn s-a constituit din totdeauna ca un ax fundamental al vieţii omului, un adevărat centru al Universului, un „axis mundi” în jurul căruia gravitau fel de fel de practici şi obiceiuri, aparţinând unui creştinism de factură populară. Toate practicile de sorginte magică săvârşite în perimetrul casei aveau menirea de a întreţine un dialog permanent între pământean şi divinitatea din cer sau spiritele din văzduh. Numeroase descoperiri arheologice vin în sprijinul ipotezelor şi afirmaţiilor antropologice, de cele mai multe ori ajungând la coroborări deosebite în definirea unui stil arhitectonic de factură românească, aureolat şi de o spiritualitate aparte. Arhitectura din lemn din această provincie românească este justificată în primul rând de bogăţia masei lemnoase, de unde şi zicerea că „de nu eşti atent îţi creşte bradul în pălărie”. Aici materialul de construcţie a fost cândva la îndemâna oricui, mai ales într-o societate tradiţională de tip autarhic, în timp ce în zonele joase de câmpie apare un alt model constructiv, folosindu-se materiale mai puţin durabile în faţa intemperiilor (nuiele, lut, stuf, paie sau chirpici din pământ). Locuinţele din zonele joase de relief sunt nesemnificative din punct de vedere al vechimii dar deosebite privind evoluţia planimetrică şi a volumetriei precum şi a arhitecturii de interior. În epocile mai îndepărtate nu se poate contura un raport de interdependenţă funcţional - organizatorică între locuinţă şi gospodărie; locuinţa străveche nu poate fi integrată unui concept planimetric gospodăresc precis, tipologia locuinţei încadrându-se şi rezultând din interdependenţa altor factori formativi, deosebiţi de cei din epocile mai apropiate. Ceva mai târziu, când nivelul ocupaţional (cultura plantelor, creşterea animalelor, pădurăritul etc.) începe să se concretizeze tot mai clar, tipologia locuinţei decurge implicit din acest ultim raport. La noi, abia către sfârşitul feudalismului se poate vorbi de o tipologie clară a locuinţei aceasta fiind acum condiţionată în cea mai mare parte de formele ocupaţionale. Acest raport este unul de tip biunivoc, deoarece nu de puţine ori latura productivă determină configuraţia de ansamblu a unui complex gospodăresc şi interdependenţa organizatorică dintre locuinţă şi gospodărie. În cercetarea locuinţei tradiţionale nu trebuie niciodată ignoraţi factorii formativi care au definitivat tipologia locuinţei, cu referiri directe la planimetrie, volumetrie, structura constructivă şi chiar expresia de decor. Nu trebuie să se ajungă la izolarea acestora de rapoartele de interdependenţă reciprocă, deoarece fiecare dintre aceşti factori condiţionează şi chiar derivă din ceilalţi, realizându-se un tot unitar, rezultanta regăsindu-se în specificul zonal al locuinţelor din anumite zone etnografice. Pe parcursul timpului se observă că evoluţia factorilor formativi nu s-a manifestat izolat ci interdependent, ansamblul de interdependenţă generând modele noi de locuinţe într-o strânsă corelare cu modelele anterioare, cu o evoluţie îndelungată, scoţând în evidenţă continuitatea vechilor formule tipologice şi perpetuarea factorilor formativi până destul de târziu, în secolul al XX-lea.
