23/03/2024
Lectura de sâmbătă seara, de
La mulți ani, prieteni de pretutindeni! Odihnă în pace celor dragi plecați prea devreme!
"Întâlnire cu cei şapte.
Înainte de a ajunge la cabana Dochia, pe poteca de la Fântânele, ne apare în cale, într-o mică adâncitură, căsuţa meteorologilor de pe vârful Toaca, situată la o altitudine de cca l 800 m. E o cabană cochetă, cu etaj, înconjurată de un gărduţ, cu o mică pajişte în faţă. Căsuţa e ancorată în patru cabluri puternice de oţel, împotriva furtunilor, atât de dese pe Ceahlău.
Am deschis portiţa, am sunat la intrare, dar nu mi-a răspuns nimeni. Contrariat, am apăsat clanţa uşii şi am intrat într-un mic vestibul. Am deschis o altă uşă ce dă într-un culoar îngust, cam întunecos, de unde am auzit glasuri. În sfârşit, a apărut cineva, care m-a întrebat ce caut, mirat că am pătruns fără voia cuiva acolo. I-am dat bună ziua şi i-am spus cine sunt şi cu ce intenţie am venit.
— Poftiţi după mine, m-a îndemnat bărbatul tânăr, conducându-mă într-un salonaş inundat de soare. O canapea şi două fotolii, o masă şi două scaune compuneau un interior sobru, aproape auster. Dânsul este şeful staţiei noastre meteorologice, tovarăşul Pavel Creţu.
Un bărbat slăbuţ, nu prea înalt, s-a ridicat de la o măsuţă, unde tocmai desfăşura o partidă de şah, s-a apropiat şi mi-a strâns mâna. Ospitalier, ca toţi moldovenii, m-a invitat să iau loc într-un fotoliu. Aflând de intenţiile mele, mi-a spus:
— Dacă vreţi să scrieţi ceva despre munca şi viaţa noastră, cred că trebuie să rămâneţi aici măcar o noapte. De altfel, vă văd cu rucsacul şi presupun că n-aţi venit numai pentru noi, ci şi pentru a cutreiera Ceahlăul.
— Da, e-adevărat, am venit şi pentru munte, dar nu vreau să scap prilejul de a vă cunoaşte, la dumneavoastră acasă.
— Aţi spus bine „acasă", pentru că aici ne desfăşurăm activitatea şi tot aici trăim zi de zi, cu satisfacţiile şi greutăţile meseriei.
— Astăzi e o zi frumoasă pe Ceahlău, cu mult soare, o zi de început de septembrie ca de vară.
— Ce bine ar fi să avem tot astfel de zile, însorite, fără vânt! Numai că zile din acestea sunt puţine pe Ceahlău. Şi dumneavoastră aţi prins-o întâmplător. Acum, când vara e pe sfârşite, să nu vă mire ca în câteva zile să ne pomenim cu zăpadă! Mai deunăzi, jucam tenis la masa din curte, pe care cred că aţi văzut-o când aţi intrat. „Ce fericiţi oameni trebuie să fie aceştia de-aici, de la cabana meteorologică", am auzit vorbind nişte drumeţi care treceau: pe potecă. Era tot aşa, o zi frumoasă, rara, ca astăzi şi cei ce treceau îşi închipuiau că o ducem tot în răsfăţuri. Cât de departe de adevăr erau! În zilele înnourate, cu vânt puternic – şi aici viteza lui depăşeşte adesea chiar 150 km pe oră – mica noastră cabană se zgâlţâie ca o barcă pe valuri. Dacă n-ar fi ancorată în cabluri de oţel, ne-am pomeni luaţi pe sus. Nu mai spun că în vreme de iarnă, chiar dacă stai lângă soba încălzită, simţi că pe o parte te frigi, iar pe alta îngheţi, pentru că vântul se infiltrează perfid prin cele mai fine fisuri, furându-ne căldura, oricât ar fi ea de mare. Aproape de fereastră, frigul este cumplit. În nopţile cu asemenea vânt, cu viscole neîmblânzite, ai impresia că patul se bălăngăne ca la cutremur şi trăieşti cu senzaţia că poţi fi smuls şi dus cu totul, în vreo prăpastie a muntelui. Eu sunt iubitor de flori şi, într-o toamnă târzie, am adus la căsuţa noastră de-aici o floare, un ficus cu câteva frunzuliţe verzi, ca să văd cât poate trăi sus, la înălţime. Am pus ghiveciul într-o cameră, vremea era încă frumoasă. Am coborât la Piatra, dar la întoarcere timpul s-a schimbat brusc. A început să bată un vânt tăios dinspre nord-est, s-a făcut frig de tot. Când am ajuns sus, la cabană, m-am grăbit să văd ce face floarea mea. Era îngheţată şi de ger frunzuliţele verzi erau cafenii! Am plâns ca un copil. Dar să revenim, acum vremea e splendidă şi n-aveţi şansa să prindeţi vreun moment neplăcut, în zilele următoare, aşa că fiţi fără grijă.
— Nu mă tem de schimbarea vremii, atâta timip cât mă aflu în cabana meteorologilor, mai ales când ei mă asigură. Uneori însă, prognoza vremii ce ne-o oferiţi zilnic se dovedeşte a fi pe dos, am atacat direct, fără menajamente. Când ascult buletinul meteorologic prin care se anunţă vreme frumoasă, din prudenţă eu îmi iau umbrela şi mă îmbrac mai gros.
— Se întâmplă şi aşa, recunosc, râse şeful staţiei şi nu numai la noi, ci în toată lumea. Aveţi însă în vedere că nu noi, cei de-aici întocmim buletinul meteorologic. Noi dăm doar diferite date, care apoi sunt adunate, confruntate, interpretate.
— Fără îndoială, am râs şi eu, am glumit. Mi-am închipuit că nu dumneavoastră purtaţi vina.
— Haideţi sus cu bagajul, să vedeţi dormitoarele noastre, patul unde o să dormiţi la noapte. Am urcat la etaj pe o scară interioară de lemn. De o parte şi de alta a unui culoar, cămăruţe cu câte două paturi, cu pături ce mi s-au părut cazone, ca nu cumva să contrasteze cu austeritatea interiorului. Alături, baia, cu cadă şi lavabou, ca într-un apartament modern.
Revenind la parter, şeful staţiei îmi arată aparatele de înregistrare, de observaţii complexe, filtre pentru determinarea radioactivităţii şi poluării mediului înconjurător etc.
— Câţi sunteţi în total, tovarăşe Creţu?
— Şapte. Şase meteorologi şi un mecanic. Toţi bărbaţi. De altfel, precizez că nu suntem numai meteorologi, ci şi. Bucătari, brutari, tăietori de lemne etc. Ne gospodărim singuri, începând cu dereticarea şi gătitul bucatelor şi sfârşind cu spălatul rufelor, al veselei şi altele. Suntem o mică familie, cu profil pur bărbătesc, e-adevărat, dar asta nu ne împiedică să trăim ca în familie. Cu excepţia mecanicului Stelea care are 56 de ani şi a mea, care am 44, ceilalţi sunt tineri. Dar să vă prezint lista completă: 1. Pavel Creţu, 44 ani; 2. Panaite Constantin, 31 ani; 3. Dănilă Ciocănel, 36 ani; 4. Mihai Zamfir, 32 ani; 5. Vasile Todosia, 24 ani; 6. Dan Teodorii, 30 ani; 7. Ion Stelea, 56 ani.
Cinci dintre noi suntem căsătoriţi, avem şi copii. În ce mă priveşte, am absolvit Şcoala tehnică de hidrometeorologie din Arad, pe vremea aceea poate unica în Europa cu acest profil. Soţia mea este tot în meteorologie şi lucrează în cadrul „D. A. Siret-Bacău. De loc, eu sunt din judeţul Botoşani, iar cinci sunt de prin împrejurimi: trei din comuna Ceahlău, doi din Poiana Largului; în sfârşit, al şaselea din Bacău.
— După cm constat, majoritatea dintre dumneavoastră s-au născut în apropiere şi cunosc bine locurile.
— Da şi e firesc să iubească nu numai meseria ce şi-au ales-o, dar şi plaiurile Ceahlăului, în ciuda aparentei singurătăţi ce ne înconjoară, mai ales iarna.
— De ce spuneţi „aparenţei singurătăţi", izolarea nu e reală?
— Nu-i chiar aşa.
În clipa aceea a sunat telefonul, parcă pentru a confirma spusele şefului staţiei. Ridică receptorul şi vorbeşte cu centrul teritorial Bacău. Dă câteva date ce i se cer. După încheierea convorbirii telefonice, continuă:
— Avem şi un radio emisie-recepţie portativ, e drept de mică distanţă. Deci nu suntem atât de izolaţi pe cât ar părea. Din oră în oră trebuie să comunicăm datele observaţiilor şi înregistrărilor noastre, astfel că legătura cu centrul se realizează de tot atâtea ori pe zi, adică de 24 ori. Nu mai pun la socoteală şi pe drumeţii care se abat pe-aici şi iarna.
— Totuşi, îmi închipui ce greu trebuie să fie cu aprovizionarea în vreme rea şi mai cu seamă când se stârnesc viscolele.
— Da, e-adevărat, nu-i uşor, dar ce lucru e uşor în viaţă? Încă din toamnă ne facem provizii alimentare pe circa şase luni. Aducem de jos pâine pentru câteva zile, o săptămână şi chiar mai mult, făină, mălai, conserve de carne şi de peşte, legume etc. În sufrageria-salon ne adunăm nu numai pentru a lua masa, dar şi ca să discutăm ce avem de făcut când vremea vremuieşte şi nu-i chip să coborâm. Ne împărţim în aşa fel sarcinile, încât să acoperim toate nevoile, dar în primul rând să asigurăm transmiterea datelor meteorologice de pe Toaca, pentru care în fond muncim aici.
— Întâmplări mai neobişnuite?
— Sunt destule, dar noi le considerăm, cu mici excepţii, de-acum "obişnuite". Dacă aş sta să vă povestesc astfel de întâmplări, ar trebui poate ceasuri întregi, dacă nu zile, să le amintesc. Dintre cele mai neobişnuite, aş menţiona mai întâi problema apei. Noi avem o conductă care ne aduce apa de la izvorul Dochia, din apropierea cabanei cu acelaşi nume. În iarna trecută, pe la sfârşitul lui decembrie şi începutul lui ianuarie, din cauza secetei, izvorul şi-a curmat brusc firul. A trebuit să topim zăpadă, să fierbem apa rezultată, s-o lăsăm din nou să îngheţe, ca apoi s-o putem consuma ca atare sau s-o folosim la bucătărie. Când vremea ne permite, aducem apa de jos cu caii. Dar şi atunci când este apă la izvor, conducta poate îngheţa sau se poate sparge şi trebuie să mergem pe traseul ei ca să descoperim defecţiunea. Se mai produce vreo defecţiune la reţeaua de înaltă tensiune electrică, obligându-ne să recurgem la resurse proprii: punem în funcţiune generatorul nostru de curent. Nu ne putem lipsi de electricitate nici un moment pentru aparatele noastre ce le avem în dotare. Pentru că, după cm v-am precizat, datele trebuie comunicate din oră în oră.
— Ca să puneţi în funcţiune propriul generator, aveţi nevoie, desigur, de combustibil, pe care să-l transportaţi aici, sus.
— E şi asta o problemă, pe care o rezolvăm totuşi. Mi-aduc aminte că mai acum câţiva ani, într-o toamnă, am coborât în comuna Ceahlău să caut cai pentru transportul motorinei la Toaca. Sătenii erau însă prinşi cu căratul fânului şi era greu să găseşti oameni şi cai să te ajute. Uneori, localnicii cară fânul de la distanţe de 20 şi chiar 30 de kilometri, aşa că, la vremea respectivă, nu mai au timp şi pentru alţii. Am găsit totuşi un gospodar care să-mi dea caii, însă el n-avea vreme să vină cu ei. N-aveam decât să-i conduc eu. N-aş zice că nu mă pricep deloc la cai, dar de când nu mai umblasem cu ei trecuseră mulţi ani. Neavând încotro, mi-am zis că mă voi descurca şi singur.
Am pornit cu transportul de motorină de dimineaţă de tot. Tocmai când pică bruma. Am mers bine până la şoseaua nouă, care va face legătura dintre staţiunea Durău şi cabana Izvorul Muntelui şi Bicaz. După ce am traversat şoseaua, la urcuşul nu prea mare, pe potecă, un cal a alunecat pe pojghiţa de brumă, trăgând înapoi şi pe celălalt. În învălmăşeala produsă, transportul de motorină a revenit în şosea, iar caii, încurcându-se în hamuri, erau cât pe ce să se sufoce în gâtarele lor! Am avut mare noroc: tocmai atunci treceau prin preajmă nişte oameni, săteni, care – dându-şi seama de situaţie – s-au repezit şi au tăiat gâtarele la cai, eliberându-i. Vă închipuiţi ce se întâmpla dacă nu erau oamenii aceia de ispravă: omoram caii! A fost şi norocul meu şi astfel am ajuns cu bine pe Toaca cu transportul de motorină. Dar mai sunt şi alte întâmplări dramatice, dacă termenul nu vi se pare prea dur. De pildă, într-alt an, duceam cu boii un transport de piese pentru motor şi tot aşa, pe la Jgheabul Panaghiei, acolo unde-i golul acela şi în dreapta se cască prăpastia, un bou a alunecat înspre hău şi era cât pe ce să se întâmple nenorocirea, dacă nu puneam noi umărul, oprind transportul care aluneca încet spre prăpastie. Cazuri din astea şi altele o să vă povestească tovarăşul Stelea, dacă veţi sta de vorbă cu el.
Capcanele muntelui.
Pe tovarăşul Stelea l-am găsit meşterind ceva la p***a de apă. E un om voinic, adus puţin de spate, cu ochi vioi, ascunzând însă o blândeţe şi o înţelepciune pe care i le-au dat anii, peste 25 la număr, de confruntare cu muntele, cu adversităţile şi capcanele lui. Îl întreb ce face şi-mi răspunde, după un moment de tăcere şi cumpăneală, că întreprinde un control de rutină la motor şi la p***a de apă, care trebuie să funcţioneze ireproşabil. Mă uit la chipul lui, la obrajii brăzdaţi de trecerea anilor, iar el îmi răspunde cu un zâmbet discret de prietenie, îl aştept să-şi termine treburile, pentru că am auzit că vrea să meargă cu mine într-o plimbare până la Ocolaşul Mare.
E de-acum amiază şi soarele dogoreşte ca în plină vară, deşi suntem la început de septembrie. Platoul Ceahlăului se scaldă într-o lumină blândă, ca dintr-un început de lume, iar privirile aleargă slobode, pentru că aici nu-i alt hotar decât cerul.
Ne îndreptăm încet spre vârful Ocolaşul Mare, trecând printre rădăcini de jnepeni şi călcând pe răzoarele de muşchi ca pe o saltea de lână. Piciorul se afundă puţin, îngreuindu-ne mersul, dar ajungem după o bucată de vreme în poteca bătută.
Tovarăşul meu de drum, deşi cam tăcut, nu aşteaptă să-l descos. Îmi arată mai întâi diferite puncte de reper, în parte cunoscute şi de mine: vârful Ocolaşului Mare, al Ocolaşului Mic, mai în depărtare Turnul lui Budu şi Claia lui Miron. Când ne apropiem de culmea Ocolaşului Mare, în dreapta noastră, cu mult mai jos, ascun-zându-şi parcă nimicnicia în faţa făloşeniei Ocolaşului, se înşiră Gardul Stănilelor, înveşmântat până în vârf de peria coniferelor. Pierdută în depărtări învăluite în uşoare ceţuri, ni se arată crăpătura în care îşi au începuturile izvoarele Bistricioarei. Dinspre zimţii Munţilor Bistriţei, pierduţi înspre nord, se ridică nori compacţi, albi, ce nu par totuşi să aducă ploaie.
Tovarăşul Stelea, cufundat la un moment dat în tăcere, mă conduce chiar pe vârful Ocolaşului Mare. Nu există nici un însemn care să indice altitudinea.
— Geografii, meticulos! În profesia lor, au găsit că vârful cel mai înalt din Ceahlău nu este Toaca, ci Ocolaşul Mare, pe care ne aflăm acum, îmi spune interlocutorul meu. Are l 907 m, iar Toaca doar l 904!
Mă apropii de marginea crestei, dincolo de care se deschide, ca o gură ciclopică, prăpastia de sute de metri, constituită din peretele vertical al muntelui, atracţie doar pentru îndrăzneţii alpinişti. Parcă mă cuprinde o ameţeală şi tovarăşul meu mă opreşte cu un gest scurt:
— Nu te apropia prea mult, prăpastia te atrage! Sunt vicleniile şi capcanele muntelui şi unii s-au lăsat seduşi de înălţime.
De acum înainte, fără să-l mai îmboldesc, tovarăşul Stelea povesteşte diverse întâmplări, unele tragice:
Cabana noastră, mai ridicată decât cea de la Dochia, constituie un far pentru cei rătăciţi pe munte. Lumina ei îi călăuzeşte pe cei ce se avântă pe căi periculoase, chemându-i către un liman sigur, unde pot găsi oricând ajutor şi adăpost. Dar se întâmplă şi altfel. Când e viscol puternic, lumina cabanei noastre nu se mai vede, iar cei rătăciţi pot nimeri la noi doar din întâmplare. Cu câţiva am în urmă, a ajuns la Dochia un tânăr ce abia se mai ţinea pe picioare şi, epuizat, a căzut în uşa cabanei. A putut doar să spună că nu e singur, ci cu un tovarăş căzut în apropiere. Cabanierul a venit la noi după ajutor. Am plecat împreună în căutarea celui căzut. Era o noapte cu viscol, cm numai pe Ceahlău poţi să întâlneşti. L-am aflat pe cel căzut acoperit de zăpadă, nu departe de Dochia. Dacă mai întârziam puţin. Am aflat de la ei că pe munte se mai află rătăciţi doi bărbaţi şi două femei. Am anunţat şi „Salvamontul" şi i-am căutat toată noaptea, fără vreun rezultat. Abia când începuse să se zărească de ziuă, am observat două mogâldeţe ce se târau anevoie spre Ocolaşul Mare. Mergeau în direcţie opusă cabanei, fără să-şi dea seama unde ar putea ajunge. Le-am strigat, dar probabil nu ne-au auzit. Vedeţi, pe vreme rea, cu viscol şi ninsoare, strigătele nu se aud prea bine. Ecoul lor este absorbit de zăpadă, mai ales de cea proaspătă, pufoasă. Cel rătăcit, în suferinţă, poate să strige fără să fie auzit, în special când vântul puternic poartă strigătul spre văgăuni.
Ajungând mai aproape de cele două mogâldeţe, am strigat din nou. De data asta ne-au auzit şi s-au oprit. Erau două femei încotoşmănate ce abia se mai mişcau. Cred că mergeau aşa în disperare, în virtutea instinctului de conservare. Una avea înfăşurat în jurul piciorului un prosop, în loc de încălţăminte. Degetele de la mâini şi de la picioare le erau îngheţate, degerate. Le-am condus încet spre cabană. Cea cu prosopul înfăşurat în jurul labei piciorului nu mai putea merge şi am fost nevoiţi s-o cărăm în spate. Când şi-au mai revenit în fire, la cabană, ne-au povestit ce se întâmplase. Cei doi bărbaţi cu care veniseră, în încercarea de a se salva, căutaseră să-şi dea drumul pe un jgheab, ca să ajungă undeva jos, crezând că le vor putea coborî şi pe ele. Au alunecat însă, prinşi de o avalanşă de zăpadă. Unul din ei a încercat să prindă piciorul femeii, dar s-a prăvălit cu gheata ei în mână. După multe căutări în locul aproximativ unde spuneau ele că se întâmplase nenorocirea, i-am găsit învăluiţi în zăpadă, îngheţaţi. Muriseră. Pe femei le-am transportat, cm am putut, pe una pe targa, la spital. Se vorbea că medicii mergeau pe ideea de a le amputa degetele. Am auzit însă că au fost până la urmă salvate, fără să li se taie degetele de la mâini şi de la picioare. Muntele îşi are legile lui şi, dacă le încâlci, poţi plăti cu viaţa. Cu deosebire iarna, numai drumeţii încercaţi, cu multă experienţă, se pot confrunta cu muntele, ţinând seama că la înălţime vremea se poate schimba brusc. Se iscă iute vântul, Ninge, viscoleşte.
Soarele a trecut binişor de amiază, dogorind însă pereţii stâncoşi ai Ocolaşului Mare. O briză răcoroasă se stârneşte pe platoul întins, dar prăvălatic, cu pantă lină spre nord-est. Crestele par cuprinse de flăcări, într-atât de intens reflectă lumina.
Tovarăşul Stelea continuă să povestească alte şi alte întâmplări şi fericite şi nefericite, salvări miraculoase ori neizbânzi, cu urmări tragice, îşi deapănă istoriile cu voce egală, aproape monotonă, fără exclamaţii şi înflorituri şi vorbele lui poartă în ele greutatea adevărurilor nevoalate. În cei peste 25 de am de muncă şi viaţă pe Toaca, de experienţe şi întâmplări, a adunat şi a trăit multe şi bune şi rele. Cunoaşte în detaliu ascunzişurile Ceahlăului şi-mi arată mereu jgheaburile, crăpăturile, piscurile, pădurile, plaiurile cu stânele, cu ciobanii pe care-i ştie pe toţi pe nume, cu aşezările înconjurătoare.
— Pe când trecusem de vârsta copilăriei, prin anii dinaintea războiului şi în anii de după război, am luat parte la marcarea traseelor din Ceahlău, la repararea cabanelor Dochia şi Fântânele, la replantarea pădurilor, la manifestările organizate de Comisia pentru protecţia monumentelor naturii, la alte acţiuni de amenajare turistică în Ceahlău. Din rostogolirea monotonă a vorbelor, cu aceeaşi sobrietate caracteristică oamenilor muntelui, îmi dau seama că ele nu sunt făcute spre laudă proprie, ci, firesc, ca un lucru de la sine înţeles.
Se apropie seara şi trebuie să ne întoarcem la cabana meteorologică, drum de aproape o oră. Mergem încet, fără grabă, rotindu-ne privirile spre imensele căciuli ce se desfăşoară înspre sud, nord şi apus, vârfuri pe care tovarăşul meu de drum, cunoscător, mi le înşiră pe nume. Gardul Stănilelor a căzut de mult în umbră, în întunecimea din ce în ce mai accentuată a întinselor păduri de molizi, înspre răsărit, acolo unde Subcarpaţii se împuţinează în înălţime, ca într-un amfiteatru, ni se arată ochilor un sat îndepărtat, cu casele cârduite pe o vale adâncă. Bătută încă de ultimele raze ale soarelui, aşezarea ni se dezvăluie în culorile sfioase ale unei icoane străvechi.
— Când nu este ceaţă, în zile senine – dar acele zile sunt rare – se conturează bine crestele Făgăraşului, vârfurile din nord şi din sud şi unele oraşe mai îndepărtate. Unii spun că de-aici s-ar vedea, în astfel de zile limpezi, Dunărea, dar nu-i adevărat. Cu un binoclu, s-ar putea vedea mai bine unele vârfuri îndepărtate, chiar şi astăzi, când aerul e totuşi puţin îmbâcsit de pâclă, îmi zice tovarăşul Stelea, arătând direcţiile aproximative în care ar fi posibil să ni se înfăţişeze privirii obiectivele enumerate.
Ne oprim puţin la cabana Dochia, unde ne răcorim cu o bere, deşi răcoarea serii începe să se simtă din ce în ce mai mult. Noul meu prieten este salutat în dreapta şi în stânga de cunoscuţi de-ai lui. „Noroc, dragă tovarăşe Stelea", îi spune un inginer din Piatra Neamţ, urcat în această frumoasă zi pe Ceahlău, îl întreabă cm îi merge cu sănătatea, cu munca la staţia meteorologică, ce-i face nevasta, familia în general, cm merg lucrările de finisare la cabana Dochia, ca unul care le ştie pe toate. Omul răspunde la întrebări cu acelaşi calm şi cu aceeaşi voce egală, strecurând însă, în aceeaşi ţinută sobră a vorbirii, unele accente critice la adresa constructorilor, care au întârziat lucrările de lărgire a cabanei. Uneori, are grijă să introducă o notă de umor discret, făcându-ne să râdem, în vreme ce el rămâne mereu sobru, fără măcar să zâmbească.
Îl las la cabana Dochia, cu prietenii care-l înconjură pretutindeni, îmi promite că mă va ajunge din urmă, dar oricât de încet merg, observ că prietenul meu de drum zăboveşte, îmi continui drumul singur şi sosesc aproape de înserare la cabana meteorologică.
Cele 460 de trepte spre cer.
Ajuns la cabana meteorologică, nu mă opresc aici, ci merg pe potecă mai departe, la capătul de jos al celor 460 de trepte care duc sus, la staţia de pe vârful Toaca, unde veghează în permanenţă un meteorolog de serviciu. Urcuşul nu-i atât de uşor, pe cât as fi crezut, pe această scară, prăvălită destul de în pripă pe coasta muntelui. Număr vreo 50-60 de trepte şi mă opresc să-mi mai trag sufletul. Suişul durează un sfert de oră, după ceas. „Noi urcăm aceste trepte în cinci-şase minute, îmi spuneau meteorologii, dar când se abat vânturile rele, cele cu viteze ce ating uneori 150 de km pe oră, urcuşul durează un ceas şi mai bine. Rafalele de vânt, încărcate de zăpadă, îţi iau vederea şi trebuie să te ţii bine de balustradă, ca să nu te umfle şi să te azvârle în prăpastie. Stai ţintuit şi aştepţi să prinzi un moment favorabil, ca să mai sui câteva trepte.". Acum e linişte, adie doar o briză, dar îmi imaginez, privind în jos sutele de trepte care-ţi dau fiori, cât de greu trebuie să fie urcuşul în vremea viscolelor iernii.
Chiar în punctul cel mai înalt al vârfului Toaca, se mai răsfaţă, în cele din urmă văpăi ale soarelui, staţia meteorologică. Deschid o portiţă a gărduţului ce o înconjură parcă în glumă, bat la o uşă, o deschid, pentru că nu-mi răspunde nimeni, bat la alta şi dinăuntru aud pe cineva care mă îndeamnă să intru.
— Mă scuzaţi că am intrat aşa, pe nepregătite, am căutat să mă apăr în faţa unui tânăr în pantaloni scurţi şi în bluză, care m-a întâmpinat, poftindu-mă să iau loc. I se comunicase „de jos" cine sunt şi că se putea aştepta la o vizită.
— Panaite mă numesc, îmi spune el, poftindu-mă să iau loc, Panaite Constantin, meteorolog de serviciu. Mă iertaţi că tocmai acum completam câteva date ce trebuie să le comunic. Se aşază la masa lui încărcată cu tot felul de aparate şi vorbeşte la telefon, probabil cu „centrul". Mă uit şi eu pe fila de hârtie, fără să pricep ceva. Meteorologul îmi explică cu răbdare semnificaţia cifrelor, a simbolurilor înregistrate: numărul cutare simbolizează viteza vântului, altul umiditatea, celălalt temperatura. Şi aşa mai departe. N-are timp prea mult, pentru că se declanşează deodată sunetul unei mici sirene de avertizare. Mă sperii puţin, neştiind ce semnificaţie are alerta. Meteorologul Panaite îmi spune că a trecut ora şi trebuie comunicate datele, îl privesc cu atenţie în, exerciţiul funcţiunii" şi, neştiutor, mă minunez cu ce dexteritate manevrează aparatele de pe masa lui. Vorbeşte la telefon şi, din când în când, mustăcioara lui neagră pare să se ridice într-un semn al întrebării. Când sfârşeşte de vorbit, încep să-l „descos": de unde este, de câţi am lucrează aici, ce vârstă şi ce studii are, mă rog, o adevărată autobiografie, îmi: răspunde cu nonşalanţă, fără nici o reţinere.
— Mai am de trecut un examen, spre a mă considera absolvent al Facultăţii de Matematică a Universităţii din Iaşi, îmi comunică cu o satisfacţie neascunsă.
Îl felicit pentru apropiata absolvire a facultăţii şi ieşim puţin împreună, cât are timp, să-mi arate aparatele de afară cu care este înzestrată staţia meteorologică: termometre, barometre etc., închise fiecare în "cuşti", protejate împotriva intemperiilor, îmi întinde apoi un binoclu pentru a cerceta împrejurimile. De aici, de pe vârful Toaca, culmile apropiate se văd ca în palmă. Soarele se ascunde dincolo de Munţii Bistriţei, în vreme ce pe văi s-a şi întunecat. Satul acela îndepărtat, cu chip de icoană veche, pe care l-am văzut când veneam încoace cu tovarăşul Stelea, şi-a pierdut culorile. Se observă chiar contururile caselor şi am impresia că văd şi oameni mişcându-se pe uliţi. Ocolaşul Mic şi Ocolaşul Mare, cu coamele lor azvârlite spre cer, parcă ar fi aici, lângă noi, iar Panaghia, aflată la mică distanţă cu vârful ei ca un ceaun întors, poate fi atinsă cu mâna.
— Să nu credeţi că folosim binoclul ca să ne amuzăm, îmi spune tovarăşul Panaite, ci mai mult ca să observăm împrejurimile. De aici, de pe înălţimea vârfului Toaca, privirea noastră poate zbura în toate părţile. Semnalăm adesea un foc în pădure ori alte lucruri, transmitem, Salvamontului, prin radio, semnalele de ajutor ale turiştilor rătăciţi ori aflaţi în primejidie şi altele. Ne bucurăm că, pe lângă munca noastră de zi cu zi, putem fi de folos şi sub aspectul acesta. O facem cu multă plăcere, în toate împrejurările.
Îl las pe meteorologul Panaite cu aparatele lui şi încep iar să număr cele 460 de trepte, constatând că nici coborârea nu este aşa de uşoară. Povârnişul de-alături, prăpăstiile apropiate îţi dau fiori reci. Mă opresc din când în când şi la coborâre, spre a intui mai bine oboselile meteorologilor, la vreme rea, în tentativa lor zilnică de a escalada aceste trepte.
În curticica înverzită a cabanei meteorologice îl reîntâlnesc pe şeful staţiei, în tovărăşia unei căţeluşe care zburdă nebunatică, pe mica porţiune de iarbă, dându-se peste cap şi aducând un obiect, o minge, pe care o morfoleşte, făcând şi alte ghiduşii. O cheamă Rexy şi e în întregime neagră, cu o blană lucitoare, de toată frumuseţea. Numai colţii albi, pe care şi-i arată cu dărnicie în joc, aduc o pată de lumină în ghemotacul noptatic ce nu mai conteneşte cu jocul, azvârlindu-şi peste cap câteva frunze galbene, pe care apoi le stârneşte ca pe nişte fluturaşi, în hazul nostru.
— Rexy, prinde hoţul! Arată spre mine şeful staţiei, în glumă, căţeluşa se repede, slobozind câteva lătrături ameninţătoare. Mă sperii puţin la început, dar îmi dau seama curând că e inofensivă, cuminte, îşi reia jocul şi dacă stăpânul strigă, prinde hoţul, Rexy!", se repede şi mă latră.
— Căţeluşa asta, îmi spune şeful staţiei, ne este de mare ajutor iarna. O trimitem cu vreun mesaj sus, la colegul nostru de serviciu, ea urcă treptele cu o iuţeală uluitoare, în 2-3 minute. Odată am pariat cu cineva că Rexy va duce sus nişte plăcinte calde, scoase atunci din cuptor. I-am legat plăcintele, într-o pungă, de gâtul ei şi Rexy a ajuns repede sus. E adevărat că i-am dat înainte câteva bucăţele de salam. Ne-a mulţumit colegul de acolo, prin telefon, pentru plăcinte. Aşa cm o vedeţi, neagră ca pana corbului, când vine de sus e toată sură de zăpadă, să n-o mai recunoşti.
Intrăm în cabană, deoarece s-a făcut noapte. În salonul-sufragerie, o surpriză: fiind duminică, au venit de jos două dintre soţiile meteorologilor, cu copii şi nişte rubedenii. La masa care se aşterne numaidecât, număr vreo 12 persoane. Până să se servească masa, băieţii, meteorologii şi copiii se joacă cu Rexy: îi pun pe cap o căciuliţă, o aşază în fotoliu, o înfăşoară într-o haină groasă, îmblănită şi râd de se prăpădesc de poznele căţeluşei. I se strigă iar, prinde hoţul!" şi ea latră de câteva ori, de răsună cabana, mărind veselia. Îi privesc cu o anume curiozitate pe aceşti bărbaţi în toată firea, oţeliţi de toanele şi asprimile muntelui şi parcă nu-mi vine să cred că, de fapt, acolo, pe Toaca, ei săvârşesc zi de zi un act de eroism, pe care însă îl consideră, fapt divers". Am prilejul să-i cunosc pe fiecare, în atitudinile cele mai fireşti. Cu sufletul deschis, mai fiecare îmi relatează câte ceva din viaţa şi munca pe munte. Poate că multe din cele povestite de ei ar merita să figureze în cartea de faţă, dar puţinele pagini dedicate lor nu ne permit s-o facem. S-ar putea scrie, fără îndoială, o carte extrem de interesantă despre aceşti bărbaţi, în adevăratul înţeles al cuvântului, urmărindu-le zi de zi activitatea, întâmplările, unele mai încordate, altele cu haz şi care, prin desfăşurarea lor, s-ar constitui în revelatoare capitole de viaţă.
În noaptea aceea am dormit fără vise în cabana meteorologilor. Oboseala urcuşului pe Ceahlău, drumul până la Ocolaşe şi înapoi, suişul şi coborâşul celor 460 de trepte m-au aruncat în braţele lui Morfeu destul de devreme. M-am trezit în zori, când mor stelele, iar dinspre răsărit aurora îşi ţese pânza trandafirie, anunţând o nouă zi frumoasă, neobişnuit de frumoasă, pe Ceahlău.
La ora 7 dimineaţa l-am găsit pe şeful staţiei la datorie. Controla nişte date pe care trebuia să le comunice mai departe. L-am salutat, dar dânsul mi-a făcut semn să aştept puţin până îşi trece pe o foaie notările, pe care le consemnează apoi într-un registru special. După ce termină, se pune din nou la dispoziţia mea, cu aceeaşi solicitudine, îl urmez prin încăperile unde se află aparatele de înregistrare. Luminiţe albastre, violacee se aprind din când în când, anunţând cine ştie ce fenomene meteorologice, schimbări în atmosferă pe care sensibilele aparate le înscriu pe hârtie specială.
Îndată după acest, tur de control", mă invită în salon, pe un fotoliu. În cabana meteorologică e linişte. Unii încă mai dorm şi vorbim aproape în şoaptă. Amfitrionul meu devine acelaşi povestitor cursiv şi, încercând să-mi notez ce mi se pare interesant, îl ascult cu plăcere. De data asta deapănă o întâmplare mai hazoasă:
— Mai acum vreo doi ani, s-au încuibat în magaziile noastre nişte şobolani, care ne vămuiau serios proviziile. Numai conservele rămâneau intacte, în rest, dezastru. S-au furişat, probabil, de la cabana tăietorilor de lemne pe care aţi văzut-o ceva mai jos de-a noastră. Am încercat în toate felurile să-i combatem: otravă, capcane, dar rezultatele n-au fost mulţumitoare, într-o zi, am zărit o nevăstuica intrând în cabana noastră. M-am ferit de ea, ştiind că în anumite împrejurări poate deveni periculoasă. De aceea nici nu aveam cm s-o dăm afară. După un timp, poate să fi trecut o săptămână sau mai mult, n-a mai rămas nici un şobolan în magaziile noastre. Nevăstuica i-a lichidat pe toţi, într-un timp record!
— Ce vi se pare mai important aici, în viaţa de zi cu zi de pe munte? L-am întrebat oarecum prin surprindere.
— Aproape totul, pentru că, în munca şi viaţa noastră chiar şi un amănunt poate deveni esenţial şi mai ales în vreme de iarnă. Şi o să vă daţi seama de aceasta din cele pe care am să vi le relatez în continuare, înainte însă aş dori să vă dezvălui sentimentul pe care îl încerc, toamna târziu, când vremea este încă frumoasă. Urcând spre cabana noastră meteorologică, trec, să spun aşa, prin trei anotimpuri: în vale e cald încă, aproape vară; de la o anumită altitudine se înstăpâneşte toamna, în toată splendoarea ei; când depăşesc Jgheabul Panaghiei, adică mă apropii de cabană, pot întâlni zăpadă. Intru în cabana încălzită şi mă simt fericit. Şi acum, să reluăm chestiunea unor detalii ce pot deveni importante în unele împrejurări. Acum vreun an şi ceva era cât pe ce să dau ortul popii. Hotărâsem să cobor de pe munte pentru nevoi de aprovizionare. Până mai jos, m-a întovărăşit colegul meu de-atunci, Iuliu Bodnar. Un alt coleg, Mihai Zamfir, a pornit-o cu schiurile şi a dispărut curând în vale. Colegul Bodnar s-a reîntors la cabană, lăsându-mă singur în coborâşul meu. La Jgheabul Panaghiei însă – acolo parcă ar fi un loc al nenorocului!
— Am alunecat şi m-am trezit înfundat în zăpadă până la gât. Am încercat din toate puterile să mă smulg din neaşteptata captivitate, dar de ce încercam, mai rău mă înfundam. Dacă rămâneam în zăpadă, riscam să îngheţ şi să nu mă mai găsească nimeni până-n primăvară, când se topesc troienele. În disperarea mea, am început să strig cât am putut de tare după ajutor. Spre marele meu noroc, colegul Iuliu, care nu depăşise încă creasta, m-a auzit. A venit şi cu greu m-a tras afară cu ajutorul unor crengi. Deci ni se întâmplă şi nouă, nu numai drumeţilor imprudenţi, să ne luptăm cu neprevăzutul.
Povestind, parcă, o păţanie a altcuiva, şeful staţiei zâmbeşte senin, trecând şi întâmplarea aceasta dramatică în rândul, faptelor diverse", îl admir pentru calmul, pentru stăpânirea de sine, calităţi ce caracterizează, desigur şi pe ceilalţi meteorologi în înfruntarea adversităţilor Ceahlăului.
— Dar întâmplarea cu ursul nu v-a povestit-o tovarăşul Stelea?
— Ba da, mi-a povestit-o şi am râs, dar aceasta face parte din categoria celor fericite.
— Şi cele fericite şi cele nefericite fac parte din viaţa noastră de aici şi nu ştiu dacă le-am mai putea categorisi.
Mi-am luat rămas bun de la şeful staţiei, de la ceilalţi meteorologi care se aflau prin preajmă, căci soarele se ridicase destul de sus şi mai aveam de mers şi în alte locuri. La revedere, căsuţă primitoare, aruncată la «răscruce de vânturi», care adăposteşti oameni minunaţi ce veghează din înălţimile Ceahlăului spre ajutorinţa şi folosul nostru, al tuturor, oameni vrednici şi de inimă ce săvârşesc un eroism cotidian, pe care ei însă îl consideră doar o datorie şi nimic mai mult! Mi-am spus în gând, în vreme ce coboram spre cabana Fântânele.”
Credit foto: Adrian Rangu, text Dumitru Martiniuc - Drumeţ pe Bistriţa şi în munţi, Editura: Sport-Turism 1988.
