17/12/2024
La data de 17 decembrie 1551 este asasinat Gheorghe Martinuzzi
"După cm povestește el însuși în scrisoarea adresată lui Verancsics, la vârsta de 8 ani, Gheorghe Martinuzzi a ajuns la curtea lui Ioan Corvin, fiul regelui Matia Corvin, care la găzduit în Castelul familiei de la Hunedoara, unde a trăit în condiții mizere timp de 13 ani, ocupându-se cu muncile cele mai umilitoare, precum încălzirea și măturarea locuințelor,. Verancsics scoate în evidență educația rigidă pe care a primit-o, menită să facă din el un soldat, obișnuidu-l de mic cu frigul, cu căldura excesivă, cu nesomnul, cu bătaia, cu umilințele, cu muncile cele mai grele, departe de plăcerile vieții. Potrivit umanistului dalmat, Martinuzzi a petrecut 5 ani alături de Ioan Corvin, înainte de a trece în serviciul Hedvigăi Piast, mama viitorului rege al Ungariei, Ioan I Zapolya."
Gheorghe Martinuzzi (18 iunie 1482, Kamičić, Croația–17 decembrie 1551, Vințu de Jos) a fost un călugăr catolic, din 1535 episcop de Oradea Mare, apoi arhiepiscop de Esztergom și cardinal. Cunoscut inițial sub numele de Juraj Utješenić sau Utišinović, a preluat numele de familie al mamei sale, devenind Gheorghe Martinuzzi. Tatăl său a fost nobilul croat George Utješenić, ucis într-o luptă contra turcilor, iar mama sa a fost descendenta unei familii de patricieni venețieni. Adversarii săi, protestanții maghiari, îl denumeau, cel mai adesea, «fratele György» (Fráter György).
În perioada 1541-1551 a fost guvernatorul Transilvaniei.
Urmând exemplul unchiului său din partea mamei sale, la vârsta de 24 de ani s-a călugărit. După bătălia de la Mohács a devenit consilierul regelui Ioan Zapolya. În 1534 a fost numit trezorier și episcop de Oradea Mare. Fiind unul dintre cei mai importanți oficiali din țară, regele Ioan i-a încredințat tutela fiului său, Ioan Sigismund, în 1540. La moartea lui Zapolya, survenită la 22 iulie 1540, el asumă cu regina Isabella Jagiello regența fiului nou-născut al acestuia Ioan Sigismund. Martinuzzi a devenit în scurt timp primul om din țară, scopul său principal a fost să unească țara divizată sub patronajul turc sub domnia lui Ioan Sigismund, dar după ce turcii au ocupat Buda în 1541, și-a dat seama că unificarea nu se poate realiza decât cu sprijinul militar al habsburgilor. În același timp a încercat să mențină încrederea lui Suleiman, care îi dăduse Transilvania lui Ioan Sigismund ca vasal și să redea în secret partea de est a țării regelui Ferdinand.
Partea de est a țării acordată lui Ioan Sigismund de către sultan a devenit astfel practic un stat separat, primul om, al cărui cel mai influent om a fost, probabil, Martinuzzi. El a fost cel care a organizat finanțele, apărarea, și a controlat politica externă. Neavând încredere în nimeni și urmărind o politică foarte periculoasă, în care a încercat să atenueze suspiciunile turcilor și să joace provincia în mâinile lui Ferdinand, a încercat să concentreze cât mai multă putere în mâinile sale și și-a păstrat obiectivele și pașii în secret.
A cumulat tiluri peste titluri, poziția sa în partea de est a țării a devenit practic de neclintit. În mod paradoxal, el a servit simultan și ca vicerege a celor doi conducători, pentru că a fost numit atât de Isabella, cât și de Ferdinand. În principiu, Adunarea Națională a numit și un Consiliu secret format din șapte membri, care nu a funcționat niciodată, deoarece Martinuzzi a luat deciziile singur și nu a informat consiliul despre acestea. El a fost deosebit de sensibil la menținerea afacerilor externe în mâinile sale, interzicându-le domnilor să mențină relații externe fără știrea sa. În plus, a continuat să funcționeze ca trezorier, din 1544 ca judecător șef, din 1551 ca voievod al Transilvaniei și ca episcop al Oradei și al Cenadului (de asemenea, episcop al Transilvaniei din 1547). El a avut toate veniturile tezaurului, precum și veniturile celor două eparhii și și-a continuat activitățile comerciale proftabile de odinioară. Din acestea a finanțat armata, aparatul de stat, a ridicat fortificații. Unul dintre principalele motive pentru ciocnirile din ce în ce mai dese cu Isabella a fost acela că Martinuzzi nu a oferit suficienți bani pentru a menține curtea la standardul pe care regina s-ar fi așteptat.
Una dintre pietrele de temelie ale politicii sale externe a fost aceea că l-a asigurat în mod regulat pe sultan de loialitatea sa și a plătit la timp impozitul impus de Poartă. Habsburgii l-au acuzat că a trădat creștinismul.
În calitate de guvernator și căpitan șef, sarcina lui Martinuzzi era de a împiedica răspândirea Reformei în Transilvania. Când Caspar Heltai și colegii săi predicatori au început să traducă Biblia în limba maghiară, Martinuzzi a interzis-o și i-a amendat.
În 1551 a devenit cardinal, când Papa Iulius al III-lea a căutat aliați împotriva Habsburgilor, în același timp, l-a numit și arhiepiscop de Esztergom.
Generalul italian Giovanni Battista Castaldo, care se afla în fruntea armatei lui Ferdinand I, l-a vizitat pe Martinuzzi în 16 decembrie 1551, la castelul său din Vințul de Jos. Între cei doi a avut loc o ceartă, deoarece Martinuzzi a refuzat să-i dea raport lui Castaldo despre acțiunile sale. În jurul orei unu sau două noaptea, secretarul lui Castaldo, Marcantonio Ferrari, căpitanul Sforza Pallavicini și alți oameni înarmați au năvălit în camera lui Martinuzzi și l-au ucis. Ca dovadă a morții, o ureche i-a fost tăiată și dusă lui Ferdinand. Soldații s-au retras și personalul a fugit, lăsând corpul lui Martinuzzi întins în camera în care a fost ucis, timp de șaptezeci de zile, pe tot parcursul iernii. Abia în februarie 1552 canonicii din Alba Iulia au venit după el și a fost îngropat în cripta Catedralei Sf. Mihail, la 25 februarie 1552.
Regele Ferdinand și-a asumat responsabilitatea morții lui Martinuzzi, astfel relația dintre Viena și Roma a devenit conflictuală. Papa a acordat cu greu credit acuzațiilor de trădare aduse împotriva lui Martinuzzi și între martie 1553 și martie 1554, au fost audiați 139 de martori. După multă reticență, s-a pronunțat un verdict la 14 februarie 1555 în numele papei pe motiv că crima a fost comisă „la porunca fiului nostru drag, Hristos regele roman”, și, prin urmare, regele (conducător uns numai față de Dumnezeu) și cei implicați în crimă și toți ajutoarele lor au fost achitați. Interesant în acest procesul a fost faptul că asasinii și-au acuzat victima, ei înșiși au întocmit lista martorilor care urmau să fie interogați, incluzând-o ți pe regina Isabella, care nu a fost interogată în cele din urmă.
Raportul de investigație de șase sute de pagini întocmit de Sfântul Scaun în timpul procesului conține o cantitate enormă de informații despre acțiunile sale și judecata contemporanilor săi.
