Ghid în Sfântul Munte Athos

21/06/2024

https://www.chilieathonita.ro/2024/06/18/delicatetea-si-atotputernicia-duhului-sfant-p-teologos/?fbclid=IwAR35oFebTvL_1mepCGcbvSyrD4OhRkRmhXajwLkfrhV9Prt6abeafiZKYrA_aem_1ZSdijBhMcjp6UoZzMYSFQ&utm_medium=paid&utm_source=fb&utm_id=120211215821820457&utm_content=120211215821990457&utm_term=120211215821970457&utm_campaign=120211215821820457

Răspândiți dragostea:Ascultați un cuvânt în care se vorbește despre profeții și minuni din trecut și contemporane care ne arată cm este și cm acționează Duhul Sfânt […]

20/06/2024

Maica Domnului „Karyotissa”, cunoscută mai ales sub numele de „Axion Estin” - Biserica Protaton

Prima menţiune despre această biserică se găseşte în prima lucrare despre Viaţa Sfântului Atanasie Athonitul, unde se povesteşte că Sfântul a cerut (în anul 965) ajutorul fratelui împăratului, magistratul Leon Fokas, pentru lărgirea bisericii vechi, care era neîncăpătoare pentru sinaxele ce se făceau în ea. Împăraţii Nichifor al II-lea Fokas şi Ioan I Timiski sunt cinstiţi în rândul ctitorilor bisericii. Reînnoirile din timpul lui Andronic al II-lea Paleologul (1282-1328), făcute pentru repararea pagubelor pricinuite de latino-cugetătorii lui Mihail al VII-lea Paleologul, nu au schimbat mult înfăţişarea anterioară a clădirii

Denumirea de Protaton apare pentru prima dată în Al Treilea Tipic al Sfântului Munte, în care se stabileşte locul în biserică al reprezentanților celor 20 de mănăstiri. În absidele laterale se află strănile reprezentanților tuturor mănăstirilor, iar deasupra fiecăreia arde câte o candelă în faţa icoanei hramului mănăstirii respective.

Planul bisericii, unic în Sfântul Munte, este în formă de basilică, având trei abside semicirculare în partea de răsărit.

Interiorul bisericii este pictat (în jurul anului 1290) de către unul dintre cei mai mari maeştri ai iconografiei bizantine – Manuil Panselinos. Acesta a dominat întreaga epocă a Paleologilor şi a şcolii Macedonene, care îşi avea sediul în Tesalonic. Din punct de vedere al artei, frescele Protatonului constituie apogeul picturii bizantine.

Catapeteasma este din marmură şi aparţine secolului al X-lea. Pe tronul din Sfântul Altar se află cea mai renumită icoană din Sfântul Munte, Maica Domnului „Karyotissa”, cunoscută mai ales sub numele de „Axion Estin”.

În partea de miazănoapte se află o scară care duce la Paraclisul Sfântului Ioan Botezătorul. Deosebit de valoroase sunt catapeteasma sculptată şi pictura din Sfântul Altar, executată între anii 1525-1526.

În Biserica Protaton se păstrează cu mare evlavie mormintele sfinţilor martiri ucişi de împăratul Ioan Vecos în anul 1204, când cei ucişi s-au opus latinizării Sfântului Munte, adică unirii cu Roma. Mormintele călugărilor ce au mărturisit dreapta credinţă se află în tinda bisericii, deasupra mormântului acestora arzând tot timpul patru candele mari.

Lângă Protaton, în partea nord-estică, se află clopotniţa (care datează de la 1781), sprijinită pe două picioare trapezoidale care formează o galerie. Există aici mai multe clopote, dintre care cel mai mare are o greutate de 1200 kg.

18/06/2024

Locul unde gândurile se liniștesc.

15/06/2024

Rugaciunea zilei de sâmbătă!

Doamne lisuse Hristoase, Judecătorul meu, cunosc că păcatele mele sunt fără de număr. De aceea, Te rog în această zi, în care de Iosif şi de Nicodim pus fiind în Mormânt, Te-ai pogorât în iad cu Sfântul şi Îndumnezeitul Tău suflet şi de acolo ai îndepărtat întunericul cu lumina Dumnezeirii Tale şi ai adus bucurie nespus de mare strămoşilor noştri, căci i-ai mântuit de sclavia cea cumplită şi i-ai suit în Rai. Îngroapă păcatele şi cugetele mele cele rele şi viclene, ca să piară din mintea mea şi să nu se mai lupte cu sufletul meu. Luminează întunecatul iad al inimii mele, alungă întunericul păcatelor şi suie mintea mea la cer, ca sa mă bucur de Faţa Ta. Aşa, Doamne, primeşte umilita mea rugăciune ca o tămâie mirositoare, pentru rugăciunile iubitei Tale Maici, care Te-a văzut pe Cruce pironit între doi tâlhari şi de durerile Tale cumplite i s-a rănit inima, care împreună cu ucenicii şi cu mironosiţele Te-au pus în mormânt, iar a treia zi Te-au văzut înviat din morţi şi la înălţarea Ta Te-a văzut suindu-Te de la pământ la cer, însoţit de Sfinţii Tăi Îngeri.

Îndură-Te, Doamne, şi de cei vii, şi de cei răposaţi, pentru rugăciunile Sfinţilor Tăi către care zic şi eu, nevrednicul: O, fericiţi slujitori ai lui Dumnezeu! Nu încetaţi a vă ruga Lui ziua şi noaptea pentru noi, nevrednicii, care pururea greşim cu atâtea nenumărate păcate! Mijlociţi pentru noi Darul şi ajutorul lui Dumnezeu, pe care nu ştim a-l cere după cuviinţă. Nu încetaţi a vă ruga, pentru ca prin rugăciunile voastre, păcătoşii să câştige iertare, săracii ajutor, întristaţii mângâiere, bolnavii sănătate, cei slabi la minte înţelepciune, cei tulburaţi linişte, cei asupriţi ocrotire şi toţi împreună Darul lui Dumnezeu, spre folosul cel sufletesc, în mărirea lui Dumnezeu Celui în Treime lăudat, Căruia i se cuvine cinste şi închinăciune în veci. Amin.

13/06/2024

Înălțarea Domnului, Iubirea Întronizată

Ultimul stadiu al Învierii este Praznicul Înălțării Domnului. Învierea se desfășoară trei zile în iad, cu cei care-L așteptau pe Hristos de la Adam, continuă patruzeci de zile pe pământ, în intimitate cu ucenicii Săi învățându-i cm se lucrează Învierea și apoi, Hristos duce Învierea printre puterile cerești în lumea nevăzută a îngerilor, șezând de-a dreapta Tatălui plin de biruință. Hristos Omul se întoarce la Tatăl în Puterea Crucii și Slava Învierii, iar Tatăl îi dă dreptate și Îl Întronizează Mare Preot și Împărat, așa cm ar fi trebuit să ajungă primul Adam dacă nu ar fi căzut.

Hristos este biruitor în puterea Iubirii Tatălui, față de care este ascultător până la moarte și până la iad, ceea ce arată că Iubirea, izvorul Vieții, este cea care are ultimul cuvânt peste toate mașinăriile și peste toată dezlănțuirea puterii răului în lume. O astfel de Iubire Tatăl o întronizează neclintit în cer și pe pământ, arătându-o modelul desăvârșit al oricărei stăpâniri, al oricărei împărății, al oricărui mod de a trăi și de a fi, atât în lumea văzută, cât și în cea nevăzută. Orice tip de iubire care nu se regăsește în această Iubire a lui Hristos este sortită eșecului și pieirii, indiferent cine o declară sau o manifestă. Doar modul de a iubi ca Hristos și împreună cu El poate vindeca orice neputință, poate înnobila orice inimă, poate da curajul de a birui orice patimă, poate răzbate în imposibil, poate învia morții, poate clătina și nărui într-o clipă toată împărăția întunericului, indiferent unde și cm e activată.

Aceasta este Puterea Iubirii care a zidit lumea și tot ceea ce există în afara lui Dumnezeu. Este Puterea Iubirii jertfită din prima clipă a hotărârii zidirii lumii, asumându-și tot refuzul ei. Este Puterea Iubirii care nu poate fi clintită de nimeni și de nimic, fiind peste tot, în toate și dincolo de ele: motivul, scopul și temeiul întregii existențe. Această Iubire este Putere pentru că este nedespărțită de Adevăr și despărțită cu totul de minciună. Această Iubire este Putere pentru că se suprapune cu întreaga Realitate zidită, motiv pentru care nu luptă ca să se impună, ci doar se manifestă în plenitudine. Este Putere pentru că se lasă rănită. Este Mare pentru că se lasă ignorată. Este Nebănuită pentru că poartă veșmântul delicateții. Este Nobilă pentru că prezența ei îmbogățește chiar și în sărăcie. Este tot ceea ce Este pentru că Ei I se datorează totul. Pe aceasta și numai pe aceasta o întronizează Tatăl, recunoscându-o ca Propria Sa Iubire cu care iubește pe Fiul, pe Duhul și întreaga lume; o manifestă Fiul din dragoste nețărmuită față de Tatăl, de Duhul și de întreaga creație și o însămânțează Duhul ca Viață în toată zidirea din dragostea Tatălui și a Fiului pentru El și pentru lume.

Putem spune că Înălțarea este cununa Praznicului Învierii, moment la care descoperim înțelesul adânc al ei. Doar Evanghelistul Luca detaliază evenimentul Înălțării atât la sfârșitul Evangheliei, cât și la începutul cărții Faptele Apostolilor, tocmai pentru a înțelege că prin Înălțare Hristos extinde Învierea în lumea nevăzută pentru ca aceeași Realitate a lui Hristos să străbată cele două lumi și să le unească desăvârșit. Învierea și Înălțarea sunt două Praznice implicate unul în altul, unele aluzii evanghelice de la sfântul Luca lăsându-ne impresia că s-au întâmplat chiar în aceeași zi. Practic, de la Sfântul Luca aflăm că Hristos cel Înviat face școală biblică cu ucenicii, face exegeză interpretând locurile din Scripturi care adevereau realitatea venirii, pătimirii și Învierii Lui și frânge Pâinea în care se ascunde cu totul, arătând că Scriptura și Euharistia sunt o singură Realitate care ne pun în relație directă cu Hristos cel Înviat. Scripturile tâlcuite de Hristos ucenicilor după Înviere arată că ele deschid o nouă ușă de intrare în Taina lui Dumnezeu, un nou program de lucrare și relație cu El și o întreagă desfășurare a poveștii și a istoriei lui Dumnezeu cu oamenii, toată focalizându-se și deschizându-se în El. După toate aceste adeveriri și încredințări, Iisus ia pe ucenici pe Muntele Măslinilor, cel din fața Templului și pe când îi binecuvânta ca un mare Preot, s-a Înălțat de la ei la cer, nu înainte de a le dat ultima poruncă: să nu se depărteze de Ierusalim (Luca 24, 49) pentru că lucrurile nu se încheie aici, ci de fapt toate se deschid odată cu Înălțarea Lui. Adică, ceea ce pare a fi o scenă de despărțire este de fapt o scenă de mandat, de trimitere și de relansare a unui nou program biblic care are în centru aceeași relație de iubire a omului cu Dumnezeu.

Dacă Învierea și Înălțarea sunt atât de mult implicate una în alta, ne putem întreba: de ce era nevoie de Înălțare? Mai întâi trebuie să înțelegem că Hristos se înalță ca să adeverească Scripturile, cm ar fi psalmul 109 care zice: „Zis-a Domnul Domnului Meu: șezi dea dreapta Mea, până ce voi pune pe vrăjmașii tăi așternut picioarelor Tale” (1) și tot aici: „Tu ești preot în veac după rânduiala lui Melchisedec” (4); ceea ce arată că Hristos cel Înviat, care biruiește iadul și moartea este adevăratul Preot și adevăratul Împărat al lumii. Dar un împărat ales devine împărat cu drepturi depline doar după ce este întronizat. Iar secena întronizării lui Hristos cel Înviat ca Împărat este Înălțarea. Este adevărat că prin moarte și înviere Iisus este Împărat în Sine Însuși, dar mai este nevoie de un episod, acela prin care Hristos se înfățișează la Tatăl ca biruitor al tuturor împărățiilor întunericului, scenă anunțată de profetul Daniil la capitolul șapte și pe care Iisus îl reamintește în scurta discuție cu Caiafa când a fost întrebat: „Ești tu Fiul lui Dumnezeu?” și Iisus îi răspunde: „Tu ai zis, și vă spun încă: de acum veți vedea pe Fiul Omului șezând de-a dreapta puterii și venind pe norii cerului (Matei 26, 63-64). Expresia „Fiul Omului” face trimitere directă la Hristos, Marele Împărat și la Împărăția Lui, care începe odată cu Învierea, dar se inaugurează odată cu Înălțarea. Imaginea aceasta din Daniel (capitolul 7) este foarte importantă pentru că Acestui „Fiu al Omului” văzut de Daniel (tipologie a lui Hristos), Cel vechi de Zile (chip al Tatălui), Îi dă Împărăție care nu va avea sfârșit, fapt pe care-l celebrăm la Praznicul Înălțării și întronizării lui Hristos.

Hristos prin Înviere intră într-un proces de înălțare continuă. Prin întrupare a fost într-un proces de coborâre continuă, până la moarte și până la iad. Din iad începe urcușul și Înălțarea Lui: urcă pe pământ, unde stă cu ucenicii patruzeci de zile, iar după urcușul continuă. Nouă zile de urcuș, zilele cât durează Praznicul, pentru că sunt nouă cete sau ordine îngerești pe care le traversează Iisus prin Înălțare, până ce ajunge de-a dreapta Tatălui care-I va spune: „Fiule, bine ai venit Acasă! Șezi de-a dreapta Mea. Tu ești Împăratul vrednic de Împărăția Mea pentru că toți vrăjmașii Tăi sunt acum sub picioarele Tale” (Psalmul 109, 1- 4). Astfel, Iisus ajunge la capătul unui urcuș care presupune apoi o nouă coborâre amețitoare prin venirea Duhului Sfânt. În acest sens putem spune că patruzeci de zile au prăznuit îngerii cu noi pe pământ Învierea lui Hristos, iar de la Înălțare, nouă zile suntem chemați toți pământenii să celebrăm Învierea cu îngerii în cer.

Așadar, Hristos începe la Înălțare un parcurs de traversare a lumilor nevăzute, ceea ce arată că El este Împărat nu doar peste moarte, nu doar asupra pământului, ci este Împărat asupra cerului și a lumii nevăzute. Și abia după ce umple și toate cerurile cu puterea Învierii Sale, șade de-a dreapta Tatălui să împărățească în veci. Iar modul în care Iisus împărățește este de într-o dinamică covârșitoare, în pulsul vieții care susține tot Viul în cer și pe pământ.

Dar Înălțare nu este doar inaugurarea demnității împărătești a lui Hristos, a Unsului: titlu dat împăraților, preoților și profeților. Înălțarea este în același timp și finalizarea slujirii Lui preoțești și arhierești. Adică, Jertfa lui Hristos nu se termină cu sacrificiul de pe Golgota. După modelul jertfelor la iudei sacrificiul mielului ce se aducea jertfă dimineața și de seară în curtea din fața Templului, trebuia să fie înfățișat de preot sau arhiereu în Sfânta din Templu, sub formă de fum de tămâie, pusă peste jăratecul luat din focul sacrificiului ca să fie primită de Dumnezeu, după care preotul se întorcea și binecuvânta poporul, semn că jertfa a fost primită. Mai cu seamă aceasta avea loc în Ziua Ispășirii, cea mai sfântă și cea mai importantă zi a anului pentru orice evreu. Ziua Ispășirii era a zecea zi după anul nou, singura zi în care arhiereul intra în Sfânta Sfintelor după ce aducea trei sacrificii: vițel, țap și berbec. De fiecare dată se dezbrăca și intra în Sfânta Sfintelor cu jertfă de ispășire pentru iertarea păcatelor sale și ale poporului, de trei ori se întorcea la popor și întoarcerea lui era semnul că Dumnezeu a primit jertfa (Levitic 16). Acest text este dezvoltat în toată amploarea lui de Sfântul Apostol Pavel în epistola către Evrei și pus în relație directă cu arhieria lui Hristos, detalii care ne arată ce se întâmplă exact la evenimentul Înălțării. El ne spune că Iisus intră ca Arhiereu în Sfânta Sfintelor din cer și nu cu sângele de țapi și de viței, ci cu Însuși Sângele Său prin care aduce veșnică răscumpărare. Astfel, Jertfa lui Hristos împacă pentru totdeauna cerul și pământul prin veșnicul Arhiereu care șade de-a dreapta Tatălui în Sfânta Sfintelor din cer (Evrei 7, 26-28).

Prin urmare, Iisus prin Înălțare este întronizat de Tatăl atât ca rege, cât și ca Arhiereu prin care se dă iertare și se face ispășire veșnică celor care doresc după Iubirea Lui, întrucât au fost copleșiți de ea. Acum, prin Înălțare, Jertfa lui Hristos este dusă până la capăt. Nu era suficient să curgă Sângele jertfei. Nu era suficient nici doar să fie arsă. Ea trebuia să ajungă în Sfânta sau Sfânta Sfintelor și să fie primită de Dumnezeu, semn adeverit de binecuvântarea preotului întors din Templu, gest pe care, la Înălțare, Îl face și Hristos întocmai sugerând și împlinind această realitate, El Însuși fiind, într-o singură Persoană jertfă, altar și jertfitor. Aceasta arată că Hristos este întronizat nu orice fel de Împărat, ci Preot-Împărat și Împărat-Preot. Adică este un împărat care se jertfește pe Sine pentru supușii împărăției Sale, nu cu alt scop decât acela de a le câștiga dragostea.

Concluziile acestui praznic pentru noi sunt arătate de cuvintele lui Hristos spuse către ucenicii nedumeriți la Înălțarea Lui: „Mergând învățați toate neamurile” (Matei 28, 19). Hristos merge pe Tronul Slavei ca să fie Împăratul tuturor, dar vestea Împărăției Sale trebuie făcută cunoscută tuturor, după modelul întronizării împăraților la Roma. De câte ori se schimba la Roma un împărat erau trimiși mesageri să anunțe în toate laturile Imperiului această nouă întronizare, fapt ce putea dura luni întregi. Rolul mesagerilor era acesta: împăratul a murit, dar avem un nou împărat. Aclamați-l pe noul împărat! Se înțelege că rostul trimiterii apostolilor de către Hristos, acum la Înălțarea lui este identic. Mergeți și vestiți lumii întregi că aveți un nou Împărat care aduce o nouă Împărăție: a păcii, a iubirii, a dreptății, a adevărului, dar voi să fiți primii în care să se vadă darurile noii împărății. Vestiți lumii că Hristos este Împăratul Preot care creează prin preoția și împărăția Lui o nouă lume, un nou popor, o nouă creație, iar voi trebuie să fiți martorii acestei noi lucrări (Faptele Apostolilor 1, 22).

Toți creștinii trebuie să îndeplinească această poruncă, acest mandat: să fim martorii Învierii Lui! Să vestim la toată creația, deci nu doar la oameni, ci și la necuvântătoare, că avem un așa Împărat, care iubește până la moarte și din iubirea Lui avem Viață dată să nu piară niciodată. Toată creația este chemată prin noi să se bucure de un așa Împărat, un așa Preot, un așa Dumnezeu.

Dar, ca să înțelegem toate luminile ascunse ale acestui Mare Praznic trebuie să mergem la ultima carte a Scripturii, la Apocalipsă, carte în care ni se dezvăluie ce se petrece în cer, după moartea, Învierea și Înălțarea Mântuitorului. Pe scurt, Apocalipsa ne invită să vedem că în mijlocul cerului este un Tron, iar pe acest Tron se află Mielul înjunghiat, dar care stă în picioare, ceea ce arată că moartea nu l-a putut omorî și de aceea este întronizat. Acest Miel este centrul noii creații, centrul noii istorii. El dezleagă sulurile și El dă răspunsurile la toate tainele și secretele creației, iar în jurul Lui se petrece o mare Liturghie: o horă imensă, supraordonată, a Bucuriei, care de fapt sunt Tainele nevăzute ale Liturghiei Vieții noastre.

Așadar, acest Praznic ne pune înainte o altă dimensiune a Liturghiei noastre. Noi știm că toate Tainele și Liturghia Bisericii încep cu binecuvântarea Împărăției Tatălui și a Fiului și a Sfântului Duh. Aceasta este Împărăția Mielului înjunghiat al Apocalipsei, făcută vizibilă prin ușile deschise ale altarului, care sunt ușile cerului, catapeteasma fiind norul care desparte văzutul de nevăzut, iar în altar vedem o masă. Astăzi, la Praznicul Înălțării, această masă nu reprezintă nici mormântul Mântuitorului, nici masa Cinei celei de Taină, ci este Tronul Sfintei Treimi pe care se va pune Mielul înjunghiat ce se dă ca mâncare nouă credincioșilor, martorii direcți ai Împărăției Lui. Astăzi, la Înălțare, prin această descoperire a Tronului Slavei, ne arată de fapt invitația directă ce ni se face tuturor ca să participăm la Nunta Acestui Miel. Este ultima Fericire pe care o găsim în Noul Testament: „Fericiți toți cei chemați la ospățul Nunții Mielului!” (Apocalipsa 19, 9).

Aceasta este marea Taină pe care ne-o descoperă nouă Înălțarea Domnului: că știm exact ceea ce se petrece în cer. Știm unde este Tronul și Cine stă pe Tron. Știm că în cer este Nuntă și Nunta aceasta se coboară la noi pe pământ la fiecare Liturghie. Iisus se înalță astăzi pe Tron, dar coboară la fiecare Liturghie pentru a face cu noi o mare Taină de Nuntă, așa cm ne arată și imnologia Bisericii, care spune că acum se însoțește cerul cu pământul, cele de sus cu cele de jos, pentru a trăi împreună o Taină de Iubire, Taină de nuntire. Prin urmare, Praznicul Înălțării ne descoperă că tot pământul este într-o înălțare continuă și o urcare neîntreruptă spre Nunta Apocalipsei în care Iubirea va domni fără de sfârșit.

Așadar, Praznicul ce pare a fi doar o simplă despărțire a unui învățător/profet de discipolii săi este de fapt o mare Taină a întronizării Mielului pe scaunul Slavei și al Dragostei Tatălui. Trebuie să ne punem o singură întrebare esențială: Oare cm trebuie să fie viața noastră când avem un astfel de Împărat și un astfel de Preot, Păstorul care se face Miel și Mielul care se face Păstor; Leul care se face Miel și Mielul care se face Leu? Răspunsul este simplu: trebuie să avem o viață de slujire preoțească și de demnitate împărătească (I Petru 2, 9), la înălțimea Dragostei Lui, stăpâni asupra lumii, asupra timpului și asupra tuturor zădărniciilor vieții noastre.

Prin Botez suntem somați și facem Legământ că vom îndeplini aceasta fără rezervă, iar prezența noastră la fiecare Liturghie arată că vrem să fim în Împărăția lui Dumnezeu, dar nimeni nu poate fi în Împărăția Lui dacă nu participă la Taina acestei Împărății, care nu-i alta decât Taina Iubirii Lui până la moarte și a Nunții veșnice care, prin noi, vrea să unească Cerul cu pământul[1].

21/05/2024

Viața Sfinților Mari Împărați, întocmai cu Apostolii, Constantin și mama sa, Elena

Împăratul Britaniei, Consta, care se numea Fior, era nepotul după fiică al lui Claudie, împăratul cel mai dinainte, și a fost tată marelui Constantin, pe care l-a născut din Elena. Consta a avut și alți copii cu altă femeie, cu numele Teodora, care a fost fiică a împăra­tului Maximian Erculie. Aceasta a născut lui Consta pe Constantie, tatăl lui Galie și al lui Iulian; pe Dalmatie, pe Navalian și pe o fiică, Constantia, care a fost dată după Liciniu. Iar din Elena este născut numai Constantin cel Mare, care a fost și moștenitor al împărăției tatălui său.

Despre Consta, tatăl lui Constantin, se povestește că, deși se arăta a fi închinător de idoli, după obiceiul cel vechi al Romei, însă nu silea spre slujba idolească ca ceilalți închinători de idoli; ci se închina și nădăjduia spre Dumnezeu cel Preaînalt. El învăța pe fiul său, Constantin, să caute și să ceară ajutor de la cea de sus purtare de grijă, iar nu de la idoli, și îi era milă de creștinii ce erau munciți și omorâți de ceilalți împărați păgâni; pentru aceea el nu ura Biserica lui Hristos, ci o apăra de prigonire. Deci creștinii din părțile Apusului aveau odihnă sub stăpânirea lui; iar în părțile Răsăritului nu înceta încă prigoana, de vreme ce Maximian Galerie, ginerele lui Diocle- țian, stăpânea părțile acelea.

La curtea împăratului Consta erau mulți creștini în tot felul de dregătorii și vrând împăratul să știe care dintre bărbați sunt buni, desăvârșiți și statornici în credință, a făcut aceasta: A chemat toată curtea sa împărătească și le-a zis: „Dacă îmi este cineva credincios și voiește să fie în palatul meu, să se închine zeilor mei și împreună cu mine să le aducă jertfe și atunci îmi va fi prieten adevărat, și ne va sluji nouă în boieria sa, învrednicindu-se de la noi de mai mare cinste. Iar dacă cineva nu va voi să se închine zeilor mei, să se ducă din curtea mea unde va voi, deoarece nu pot să fiu împreună cu cei ce nu sunt de o credință cu mine”.

Acestea zicând împăratul, curtea s-a împărțit în două; pentru că cei ce erau adevărați robi ai lui Hristos s-au dat la o parte, lăsându-și dregătoriile și rangurile lor cele mari, și au început a ieși din palatele împărătești. Iar cei ce iubeau lumea aceasta și slava ei mai mult decât pe Hristos, adevăratul Dumnezeu, aceia s-au plecat la cuvintele împăratului și s-au apucat să se închine idolilor. Deci, împăratul, oprind pe adevărații creștini, a zis către dânșii: „De vreme ce vă văd, că slujiți cu credință Dumnezeului vostru, voiesc ca voi să fiți sfetnicii, slujitorii și prietenii mei; pentru că nădăjduiesc că în ce fel sunteți credincioși Dumnezeului vostru, tot în acel fel veți fi credincioși și către mine!”. Iar către cei care au voit a se abate de la Hristos și a se închina zeilor, a zis: „Pe voi nu mai voiesc să vă am în curtea mea; căci, dacă nu ați păstrat credința Dumnezeului vostru, apoi cm veți fi credincioși mie?”. Astfel i-a gonit rușinați din fața sa. De aici se vede cât era de bun acel împărat către adevărații creștini. Aflându-se mai apoi în Britania și căzând în boală de moarte, a încredințat împărăția fiului său, Constantin, cel născut din Elena, pe care îl iubea mai mult decât pe toți fiii săi cei născuți din cealaltă femeie; și, în urmă, și-a dat ultima suflare.

Și a luat Constantin stăpânirea împărăției după moartea tatălui său, cu învoirea a toată oastea, pentru că era iubit de toți, ca o odraslă ieșită dintr-o rădăcină bună. Iar Maxentie, fiul cel nelegitim al lui Maximian Erculie, auzind de acest lucru, s-a umplut de zavistie și a amăgit câțiva senatori din Roma, cărora dându-le multe daruri și făgăduindu-le multe altele, a răpit scaunul împărătesc, făcându-se astfel împărat al Romei cu puterea sa, fără voia poporului Romei și a toată oastea. Iar Constantin, înștiințându-se de acest lucru, nu s-a supărat asupra lui, ci mai ales s-a și învoit cu dânsul și a trimis la el soli pentru pace, lăsând pe Maxentie să împărățească în Roma, iar el mulțumindu-se cu Britania și cu părțile ei cele de un hotar. Maxentie însă nu voia pacea cu Constantin și nici nu-l recunoștea ca împărat, voind ca singur să fie stăpânitor a tot pământul și al țărilor de sub stăpânirea Romei. Și întărindu-se în Roma, a început a face multă răutate poporului; căci nu numai pe creștini îi gonea, ci și pe păgânii săi îi muncea. El a omorât pe senatorii cei cinstiți, jefuindu-le averile, batjocorind casele cele de neam bun și viețuind cu necurăție; pentru că răpea femeile și fecioarele senatorilor spre necurăția lui, îndeletnicindu-se foarte cu vrăji și fermecătorii, și făcându-se foarte aspru și urât în toată Roma pentru tirania lui cea cumplită și pentru viața lui cea spurcată.

Deci romanii au trimis în taină la Constantin care petrecea în Britania cu mama sa Elena, rugându-l să vină și să-i scape de acel tiran. Iar Constantin a scris mai întâi lui Maxentie, sfătuindu-l prietenește ca să înceteze cu tirania sa, dar Maxentie nu numai că nu l-a ascultat și nu s-a îndreptat, ci și mai rău s-a făcut, gătindu-se de război împotriva lui Constantin și cu totul nevoind să-l aibă împărat împreună cu dânsul. Deci Constantin, auzind că Maxentie nu se îndreptează, ci se întinde spre lucruri mai rele și adună oaste cu multă plată împotriva lui, s-a sculat și s-a dus asupra lui cu război. Dar văzând că puterea lui de oaste este puțină și gândindu-se și la farmecele lui Maxentie, a început a se îndoi de biruință, deoarece știa că Maxentie vărsa mult sânge omenesc prin facerea vrăjilor și pe mulți si prunci, fecioare și femei însărcinate le junghia și le jertfea diavolilor, facându-și lui milostivi pe zeii cei deșerți, spre care nădăjduia.

Deci văzând Constantin că de partea lui Maxentie era mare puterea diavolească, a început a se ruga adevăratului Dumnezeu, Care stăpânește cerul și pământul, pe Care neamul creștinesc îl cinstește, ca să-i dăruiască chip de biruință asupra tiranului. Deci, cu osârdie rugându-se, i s-a arătat întru amiazăzi chipul Crucii Domnului, închipuit cu stele strălucind mai mult decât soarele, iar deasupra acestui chip era scris: „Cu acesta vei birui”. Pe acesta îl vedeau și toți ostașii, peste care era comandant Artemie - care după aceea a fost muncit de Iulian pentru Hristos - și se minunau. Iar cei mai mulți dintre dânșii au început a se teme, deoarece, la neamuri, chipul Crucii era semn de nenorocire și de moarte, fiindcă tâlharii și făcătorii de rele se pedepseau cu răstignirea pe cruce. Deci ostașii se temeau toți ca nu cumva războiul lor să fie fără izbândă, iar împăratul Constantin era întru nepricepere mare. Iar noaptea, pe când el dormea, i s-a arătat singur Domnul nostru Iisus Hristos și iarăși i-a arătat semnul cinstitei Cruci, cel ce i se arătase, și i-a zis: „Să faci asemănarea acestui semn și să poruncești ca să-l poarte înaintea cetelor și vei birui nu numai pe Maxentie, ci și pe toți vrăjmașii tăi!”.

Și sculându-se împăratul, a spus boierilor săi acea vedenie a sa și, chemând meșteri iscusiți, le-a poruncit să facă cinstita Cruce, după chipul semnului ce i se arătase, de aur, de mărgăritare și de pietre scumpe. Încă a mai poruncit ca toată oastea sa să închipuiască semnul Sfintei Cruci pe toate armele, pe steaguri, pe coifuri și pe paveze. Iar păgânul Maxentie, înștiințându-se de venirea lui Constantin din Britania asupra Romei, și-a scos oastea romană cu multă îndrăzneală și a tăbărât împotriva marelui Constantin. Iar Constantin a poruncit să fie purtată cinstita Cruce înaintea cetelor ostașilor săi, și când s-a lovit cu Maxentie, acesta a fost biruit cu puterea cinstitei Cruci și mulțimea ostașilor săi au fost tăiați, numai Maxentie s-a apucat de fugă, fiind urmărit de împăratul Constantin. Și fugind el pe podul de peste râul Tibru, pe care singur îl zidise, s-a stricat podul cu puterea lui Dumnezeu și s-a afundat ticălosul în râu cu ostașii săi, ca și Faraon cel de demult și s-a umplut râul de călăreți și de cai cu arme. Iar marele Constantin a intrat în Roma cu biruință, întâmpinat de tot poporul cu mare bucurie și cinste, și a înălțat mare mulțumire lui Dumnezeu, Celui ce i-a dat biruință asupra tiranului cu puterea cinstitei și de viață făcătoarei Cruci. Iar spre pomenirea acelei preaslăvite biruințe, a pus o cruce în mijlocul cetății Romei, pe un stâlp înalt de piatră, și a scris pe dânsa: „Prin acest semn mântuitor, cetatea aceasta s-a eliberat de sub jugul tiranului”.

Al doilea război l-a avut împotriva Vizantiei, care era atunci o cetate mică zidită de un grec oarecare, anume Vizas, în numele său, pe vremea lui Manase, împăratul iudeilor. Acolo Constantin fiind biruit de două ori, era într-o mare mâhnire; dar, făcându-se seară, și-a ridicat ochii spre cer și a văzut o scrisoare alcătuită de stele, care închipuia acestea:Cheamă-Mă pe Mine în ziua necazului tău, și te voi scoate și Mă vei preamări. Și înfricoșându-se, și-a ridicat ochii spre cer și a văzut închipuită o cruce de stele ca și mai înainte și împrejurul ei aceste cuvinte: „întru acest semn vei birui”. Astfel, purtându-se crucea în fruntea cetelor, a biruit pe vrăjmașii săi și a luat cetatea Vizantiei.

Având al treilea război cu barbarii la Dunăre, iarăși i s-a arătat pe cer semnul Sfintei Cruci, arma cea mântuitoare și, ca și mai înainte, a avut biruință. Și, de atunci, împăratul Constantin cunoscând puterea lui Hristos, Cel ce S-a răstignit pe cruce, a crezut că este adevăratul Dumnezeu și s-a botezat împreună cu maica sa, Elena, cea vrednică de laudă.

Iar despre botezul Sfântului Constantin se povestește astfel: Cu purtarea de grijă a lui Dumnezeu, Cel ce le rânduiește toate spre folosul omenesc, împăratul Constantin a căzut într-o lepră foarte cumplită, încât tot trupul lui era cuprins de bube, de la cap până la picioare. Și au fost aduși la el mulți doctori preaînțelepți și vrăjitori, nu numai din stăpânirea Romei, ci și din Persia; însă nici un folos n-a câștigat la boala sa. Iar mai la urmă venind la împărat slujitorii idolești de la Capitoliu, aceștia i-au zis: „De nu-ți vei face scăldătoare din sânge de copii mici și de nu te vei spăla într-însa, fiind caldă, apoi nu poți să te tămăduiești; iar de vei face așa, atunci îndată vei fi sănătos, căci altă doctorie nu este mai bună decât aceasta”.

Atunci împăratul a trimis pretutindeni ca să adune prunci mici, pentru a face din sângele lor scăldătoarea. Și au fost adunați la Capitoliu o mulțime de prunci mici, care sugeau la sânul maicilor lor. Și sosind ziua în care erau să fie junghiați, a mers și împăratul la Capitoliu; pentru că acolo îi pregăteau slujitorii idolești scăldătoarea cea de sânge. Și iată, s-au adunat atunci o mulțime de femei, care își smulgeau părul de pe cap și cu unghiile își zgâriau fețele, tânguin- du-se și plângând cu amar. Deci întrebând împăratul care este pricina plângerii lor și aflând că sunt mame ale pruncilor adunați pentru junghiere, s-a umilit și, văzând plângerea și tânguirea lor cea amară, a zis: „O, cât de mare este neomenia celor ce m-au sfătuit să vărs sânge nevinovat și nu este lucru încredințat de voi fi sănătos, dacă mă voi spăla în sângele cel nevinovat! Și chiar de aș fi știut cu adevărat că mă voi tămădui, apoi mai bine este ca eu unul să rabd durere, decât să vărs sângele la atâția prunci, care nici un rău nu mi-au făcut mie, și încă și pe maicile lor să le umplu de neîncetată tânguire și mâhnire”. Acestea zicând, s-a întors la palat și îndată a poruncit să le dea mamelor pe fiii lor sănătoși, încă și aur din vistieriile împărătești, și astfel le-a eliberat pe ele cu pace.

Iar Preabunul Dumnezeu, văzând o milostivire ca aceasta din paftea împăratului, i-a răsplătit cu îndoită sănătate – și trupească și sufletească –, căci a trimis la dânsul pe Sfinții și Marii Apostoli Petru și Pavel, care i s-au arătat în vedenie pe când dormea, stând lângă patul lui. Iar împăratul i-a întrebat pe dânșii cine sunt și de unde vin, iar ei au zis: „Noi suntem Petru și Pavel, Apostolii lui Hristos, trimiși de Dânsul la tine să te povățuim la calea mântuirii, să-ți arătăm baia în care vei câștiga sănătatea sufletului și a trupului și să-ți făgăduim viața cea veșnică de la Dumnezeu, pentru viața cea vremelnică pe care ai dăruit-o pruncilor, fiindcă i-ai cruțat pe dânșii de moarte. Deci cheamă la tine pe episcopul Silvestru, care se ascunde de frica ta în muntele Soract, și să asculți învățătura aceluia, pentru că el îți va arăta o scăldătoare în care te vei curăți de toate spurcăciunile și din care vei ieși sănătos cu trupul și cu sufletul”. Acestea zicându-le Sfinții Apostoli, s-au dus de la dânsul.

Iar împăratul deșteptându-se din somn, se minuna de acea vedenie, când, după obicei, a intrat la dânsul doctorul. Atunci împăratul a zis către dânsul: „De acum nu mai am trebuință de doctoria voastră, fiindcă nădăjduiesc spre dumnezeiescul ajutor”. Și l-a trimis pe el de la dânsul. După aceea a poruncit, ca îndată să caute pretutindeni pe episcopul Silvestru și să-l aducă la dânsul cu cinste. Deci, fiind găsit episcopul Silvestru și adus la împărat, Constantin l-a primit pe el cu mare cinste și dragoste, pentru că, singur sculându-se, l-a întâmpinat și l-a îmbrățișat prietenește.

Apoi l-a întrebat pe dânsul, zicând: „Oare sunt la voi oarecare dumnezei cu numele Petru și Pavel?”. Silvestru a răspuns: „împărate, Unul este la noi Dumnezeu, Care a zidit cerul și pământul și toate cele ce sunt pe dânsul. Iar aceia cărora tu le zici Petru și Pavel, nu sunt dumnezei, ci robi ai lui Dumnezeu, care au propovăduit în toată lumea numele lui Iisus Hristos și mai pe urmă și-au vărsat sângele lor pentru Domnul, fiind uciși de către Nero”. Auzind aceasta, împăratul s-a bucurat foarte mult și a zis: „Rogu-mă ție, episcope, arată-mi mie asemănarea lor, dacă o ai pe icoană închipuită, ca mai cu încredințare să știu de sunt aceia ce mi s-au arătat mie în vis”. Atunci Silvestru a trimis îndată un diacon să aducă icoana Sfinților Apostoli Petru și Pavel. Deci, văzând împăratul închipuirile fețelor apostolești, a zis: „Cu adevărat aceștia sunt cei văzuți de mine!”.

Atunci împăratul a spus episcopului cu de-amănuntul toată vedenia lui și l-a rugat pe el să-i arate scăldătoarea aceea, în care ar putea să se curețe de lepra sufletească și trupească, după cuvântul apostolilor, care i s-au arătat lui în vedenie. Iar Sfântul episcop Silvestru a zis împăratului: „Nu se cade ție să intri într-alt fel în scăldătoarea aceea, decât să crezi fără șovăire mai întâi în Dumnezeul acela, pe Care L-au propovăduit apostolii ce ți s-a arătat ție”, împăratul a răspuns: „De n-aș fi crezut că Iisus Hristos este Unul Dumnezeu, apoi niciodată nu te-aș fi chemat la mine pe sfinția ta”. Grăit-a lui sfântul: „Se cade ție mai întâi să postești, apoi, cu rugăciuni și lacrimi, prin mărturisirea păcatelor tale, să milostivești pe Dumnezeu. Deci, leapădă-ți porfira și coroana împărătească timp de șapte zile și să te închizi în camerele dinăuntrul palatului și, în sac și în cenușă, să-ți faci pocăința plângând și aruncându-te la pământ. Și poruncește să se închidă capiștile idolești și jertfele lor să înceteze; pe creștinii ce sunt izgoniți slobozește-i și celor ce stau în legături dăruiește-le libertate; fii bun cu cei ce se roagă ție, împlinește toate cererile drepte și dă din averea ta multă milostenie săracilor”.

Și a făgăduit împăratul că pe toate acestea o să le împlinească; iar episcopul, punându-și mâna pe capul lui, s-a rugat și l-a pus în rândul celor chemați la primirea Sfântului Botez. Apoi, adunând pe toți credincioșii, le-a poruncit și lor asemenea să postească și să se roage, ca astfel să înceteze prigoana împotriva Bisericii lui Dumnezeu, să piară întunericul închinării de idoli și să strălucească tuturor lumina cea mântuitoare.

Și sosind a șaptea zi, Sfântul Silvestru a venit la împărat și, învățându-l multe despre tainele sfintei credințe celei întru Preasfânta Treime, i-a pregătit scăldătoarea Sfântului Botez. Iar când a intrat împăratul în aceasta, după ce Sfântul Silvestru l-a afundat de trei ori în numele Preasfintei Treimi, deodată a strălucit o lumină mare din cer, mai mult decât razele soarelui, încât s-a umplut casa de negrăită strălucire. Atunci împăratul îndată s-a curățit de lepră, care, căzând de pe trupul lui ca niște solzi de pește, a rămas toată în apă. Și a ieșit sănătos din scăldătoare, încât n-a mai rămas nici urmă din bubele ce au fost pe trupul lui. Apoi, îmbrăcându-se în haine albe după Sfântul Botez, a povestit singur, zicând: „Când m-am afundat în apă, am simțit o mână de sus, întinzându-se și atingându-se de mine”.

După acestea, împăratul a dat îndată poruncă să nu îndrăznească nimeni a huli pe Hristos sau a supăra pe creștini. Deci, a zidit în curțile sale împărătești o biserică în numele Mântuitorului Hristos și a poruncit să se boteze fără opreliște toți cei ce vor voi să fieAcreștini; iar haine albe pentru botez să ia din vistieriile împărătești. în ceasul acela s-a botezat mulțime multă de popor și, din zi în zi, creștea și se înmulțea Biserica lui Hristos, iar închinarea de idoli se împuțina.

Astfel s-a făcut bucurie mare credincioșilor, a căror mulțime era atât de mare în Roma, încât voiau să gonească din cetate pe toți cei ce nu voiau să fie creștini. Dar împăratul a oprit poporul, zicând: „Dumnezeul nostru nu voiește ca cineva să vie la El cu silă și fără de voie; ci, dacă cineva de voie liberă și cu scop bun se apropie de El, în acela El binevoiește și cu milostivire îl primește. Deci, precum voiește cineva, așa să creadă cu libertate, iar nu să se prigonească unul pe altul!”.

De acest împărătesc răspuns și mai mult s-a înveselit poporul; căci lăsa pe toți să trăiască în libertate, pe fiecare în credința și după voia sa. Dar nu numai în Roma s-a făcut bucurie credincioșilor, ci și în toată lumea. Pentru că pretutindeni se eliberau din legături și din temnițe credincioșii cei chinuiți pentru Hristos și mărturisitorii se întorceau de la închisori; cei ce de frica muncitorilor se ascundeau prin munți și prin pustietăți veneau la locurile lor fără de frică, și astfel pretutindeni a încetat prigonirea și tirania.

După aceasta, binecredinciosul împărat Constantin a voit să zidească în numele său o cetate în Ilie, unde - precum se povestește - a fost războiul troadenilor cu elinii. Dar a fost oprit, cu dumnezeiască înștiințare, să zidească acolo cetate și i s-a poruncit s-o zidească mai bine în Vizantia. Deci, supunându-se voii lui Dumnezeu, a zidit în Vizantia o cetate mare și slăvită, a înfrumusețat-o cu toate podoabele și a numit-o după numele său, Constantinopol. Apoi a mutat acolo scaunul său de la Roma cea veche, poruncind ca acea cetate să se numească Roma cea nouă și încredințând-o apărării lui Dumnezeu și a Preacuratei Sale Maici.

în acea vreme, răucredinciosul Arie tulburând cu eresul său Biserica lui Hristos, acest binecredincios împărat a voit cu dinadinsul să cerceteze cele pentru sfânta credință. Deci a poruncit să se țină în Niceea Sinodul cel mare a toată lumea, unde s-au adunat 318 Sfinți Părinți, care au alcătuit dreptmăritoarele dogme ale sfintei credințe, iar pe Arie și eresul lui l-au blestemat. Acest sinod care s-a ținut în anul 325 în Niceea a fost întâiul sinod a toată lumea.

împăratul Constantin a trimis apoi la Ierusalim pe fericita sa maică, Elena, cu multă avere, ca pe una ce era preaiubitoare de Dumnezeu, pentru căutarea cinstitei și de viață făcătoarei Cruci a Domnului. Iar ea, ducându-se la Ierusalim, a văzut acele Sfinte Lo­curi, le-a curățit de spurcăciunile idolești și a scos la lumină cinstitele moaște ale mai multor sfinți. Pe acea vreme era patriarh în Ierusalim Macarie, care a întâmpinat pe împărăteasă cu cinste cuviincioasă.

Iar fericita împărăteasă Elena, vrând să caute Crucea Domnului cea făcătoare de viață, care era ascunsă de iudei, i-a chemat pe toți iudeii și i-a întrebat să-i arate locul unde este ascunsă cinstita Cruce a Domnului. Iar ei lepădându-se că nu știu, împărăteasa Elena îi îngrozea cu munci și cu moarte. Atunci ei i-au arătat pe un bărbat bătrân cu numele Iuda, zicând: „Acesta poate să-ți arate ceea ce cauți, de vreme ce este fiul unui cinstit prooroc”. Deci, facându-se multă cercetare, iar Iuda lepădându-se a spune, împărăteasa a poruncit să-l arunce într-o groapă adâncă, în care petrecând câtăva vreme, în cele din urmă a făgăduit să-i spună. Deci, scoțându-l din groapă, au mers la un loc unde era un munte mare, pe care Adrian, împăratul Romei, zidise o capiște zeiței Artemida și pusese în ea pe idolul ei. Acolo a arătat acel Iuda, că este ascunsă Crucea Domnului. Iar împărăteasa Elena a poruncit să fie dărâmată capiștea idolească, iar zidul și pietrele să fie risipite.

Iar fericitul patriarh Macarie rugându-se, a ieșit în locul acela un miros de bună mireasmă și îndată s-a arătat spre răsărit, Mormântul și locul Căpățânii - Golgota iar aproape de ele au aflat îngropate trei cruci și împreună cu ele au aflat și cinstitele piroane. Și nepricepând nimeni care ar fi fost Crucea Domnului nostru Iisus Hristos, s-a întâmplat în acea vreme, că era dus un mort la îngropare.

Atunci patriarhul Macarie a poruncit celor ce-l duceau să stea, și a pus una câte una crucile pe cel mort, iar când a pus Crucea lui Hristos, îndată a înviat mortul și s-a sculat viu cu puterea dumnezeieștii Cruci a Domnului. Iar împărăteasa, luând cu bucurie cinstita Cruce, i s-a închinat ei și a sărutat-o; asemenea și toată sfatul împărătesc ce era cu ea. Iar unii nu puteau să vadă și să sărute Sfânta Cruce în acea vreme, de înghesuială, pentru aceea au cerut ca măcar s-o vadă de departe.

Atunci Macarie, patriarhul Ierusalimului, stând la un loc mai înalt, a ridicat cinstita Cruce arătând-o poporului; și toți strigau: „Doamne miluiește!”. De atunci s-a început a se prăznui înălțarea Sfintei Cruci. Iar împărăteasa Elena a luat cu sine o parte din acest sfânt lemn, asemenea și sfintele piroane; iar pe cealaltă parte punând-o într-o raclă de argint, a dat-o patriarhului Macarie spre păzire pentru neamurile care vor fi de aici înainte. Atunci acel Iuda cu mulțime de iudei au crezut în Hristos și s-au botezat. Și s-a numit din Sfântul Botez Chiriac, iar după aceea a fost patriarh al Ierusalimului și s-a sfârșit pe vremea lui Iulian Paravatul, fiind muncit pentru Hristos.

Iar Sfânta împărăteasă Elena a poruncit ca să se zidească biserici în Ierusalim, pe la sfintele locuri. Mai întâi a poruncit să se zidească Biserica învierii Domnului nostru Iisus Hristos, lângă Sfântul Mormânt, acolo unde s-a găsit Sfânta Cruce. A mai poruncit să se zidească o biserică și în Ghetsimani, unde este mormântul Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, a cinstitei ei Adormiri. Apoi a zidit și alte optsprezece biserici, și înfrumusețându-le cu toate podoa­bele și dăruindu-le cu îndestulate averi, a venit la Constantinopol, aducând o parte din lemnul Sfintei Cruci cea de viață făcătoare și sfintele piroane cu care a fost pironit trupul lui Hristos. Apoi, nu după multă vreme s-a mutat la Dumnezeu, bineplăcându-I Lui, și a fost îngropată cu cinste.

Iar marele împărat Constantin viețuind încă zece ani și ceva după moartea maicii sale, Sfânta Elena, a plecat la război împotriva perșilor, dar într-un sat al Nicomidiei a căzut în boală. Deci, cunos­când că i s-a apropiat sfârșitul, a făcut diată, împărțind împărăția la cei trei fii ai săi; și, bolind cu trupul, și-a dat sfântul său suflet în mâinile lui Hristos Dumnezeu, cerescul împărat. Și a fost adus în Constantinopol, unde a fost îngropat cu slavă în biserica Sfinților Apostoli. El a murit la 32 de ani ai împărăției sale; iar toți anii de la nașterea sa a avut șaizeci și cinci. Iar acum viețuiește în viața cea fară de sfârșit, în veșnica împărăție a lui Hristos Dumnezeul nostru, Căru­ia împreună cu Tatăl și cu Sfântul Duh se cuvine slavă în veci. Amin.